Cinefil – “La grande bellezza (The Great Beauty)”

Un film de 142 de minute, în italiană. Dacă nu eşti un adevărat cinefil, aşa cum eu nu aş putea să spun că sunt, doar aceste două lucruri ar putea să te sperie şi să spui “pas”. Pentru că mi-am propus să văd nu doar filme care par distractive şi relaxante, i-am dat o şansă. Şi bine am făcut, pentru că “La grande bellezza” (tradus “The Great Beauty”) e un film tare frumos, pe care eu l-aş revedea. A câştigat premiul Oscar pentru cel mai bun film străin şi a deschis ediţia de anul acesta a Bucharest International Film Festival (BIFF), ediţia cu numărul 10, care se desfăşoară în perioada 26 martie – 2 aprilie.

“La grande bellezza” e povestea lui Jep Gambardella, un scriitor devenit jurnalist  care îşi petrece tot timpul liber fiind sufletul petrecerilor extravagante din Roma. Deşi se autointitulează ca fiind scriitor, Jep a scris până acum o singură carte, a cărei glorie încă e discutată în cercul său social, ca amintire nostalgică a unui trecut în care viitorul părea mult mai strălucitor decât e. Una dintre principalele scene ale filmului, în primele minute, îl prezintă pe Jep la petrecerea sa de aniversare a 65 de ani. De aici, ceea ce urmează sunt evenimente care scot de sub strălucirea unei vieţi sociale croite cu atenţie minuţioasă tot ceea ce nu se vede la prima vedere: singurătatea, alienarea, tristeţea, resemnarea, dar şi un fel de frumuseţe.

I-am dat acestui film un mare plus pentru rolul lui Jep Gambardella, jucat minunat de Toni Servillo, un actor pe care nu ţin minte să-l fi văzut jucând în alte filme, iar asta a fost reconfortant. Cu minus, povestea e poate prea lungă şi cu multe elemente, cu  întâmplări care la prima vedere pot să pară că nu au prea mare legătură unele cu altele şi că nu se finalizează cu o concluzie pe care să o poţi lua cu tine afară din sală. Dar toate duc la viaţa lui Jep şi, ca în viaţă, câte dintre evenimentele vieţii noastre se termină cu o concluzie şi câte rămân nespuse, uitate undeva de-a lungul drumului? Privită cu îngăduinţă şi luând-o doar ca pe o metaforă, povestea încărcată de evenimente poate fi privită ca o frumoasă ţesătură care nu poate fi înţeleasă decât dacă o priveşti de la distanţă. În cazul concret, dacă treci peste primele 20 de minute, care pe mine m-au cam plictisit, şi dacă ai răbdare până la ultimul cadru, pentru că cuvintele lui Jep din ultimele momente ale filmului sunt cheia citirii unei poveşti minunat scrise şi regizate de Paolo Sorrentino.

În cuvintele lui Jep, frumuseţea acestui film e dincolo de “Bla, bla, bla” – urile cu care e încărcat pe alocuri, în cadrele minunate cu clădirile şi străzile Romei, care m-au făcut să îmi doresc tare mult să văd Roma, în jocul credibil al actorilor, în muzica frumoasă şi în banalitatea poveştilor sale, dacă ai puţină răbdare să priveşti dincolo de aparenţă. Recomand să îl vedeţi.