cinefil los amantes pasajeros

Cinefil – Los amantes pasajeros

June 4, 2013 Mihnea Columbeanu
Cinefil


Los amantes pasajeros – Aparent exerciţiu comic-absurd

Anul ăsta, de Ziua Europei, când s-a răscrăcărat în faţa Mârlamentului cerşefoiul ăla cât toate zilele, albastru cu un cerc de stele dedesubt deasupra-i cerc de stele, Alessandra Stoicescu a lansat, în emisiunea ei “100 de minute” de la Antena-3, întrebarea: “Cum vă simţiţi ca cetăţean al Uniunii Europene?” – cu răspunsuri aşteptate pe Facebook. I-am replicat (şi mi l-am pus şi la status, cu tot cu poza cârpoiului):

“Ca Josef K în lumea lui Orwell.”Los amantes pasajeros

Apropo de Orwell: devine tot mai evident că experimentul federativ european este doar cea mai recentă formă a celorlalte versiuni similare: iniţial S.U.A., apoi U.R.S.S. Prima a mimat democraţia credibil. A doua a mimat-o prost. Asta de-acum nici nu se mai osteneşte cu asemenea delicateţuri. Ăia de la Bruxelles şi Strasbourg (citeşte: Berlin, cu Parisul ducând tava) zic: “Săriţi!”, iar ăştia de la Bucureşti, Sofia, Budapesta, Bratislava, Praga, etc., răspund: “Cât de sus?” Doar Madridul şi Atena ce se mai zbârlesc…

Apropo de Kafka: absurdul lui nu era comic – era glacial-angoasant-sinistru. Absurd comic au creat Eugen Ionescu, Samuel Beckett, Urmuz – şi alţi avangardişti din stirpea lui Tristan Tzara.

Cel puţin Orwell, Kafka, Ionescu şi Beckett se regăsesc în ultimul film al lui Pedro Almodovar.
La prima vedere, “Los amantes pasajeros” pare doar o comedie absurd-trăsnită, şi atât. Pretextul e simplissim. La cursa aeriană Peninsula 2549, cu clase turist şi business, se strică un tren de aterizare – în urma unui kickstart în care apar fugitiv (“pasager”) Antonio Banderas şi Penélope Cruz, ca lucrători pe pista de decolare (şi, îndrăgostiţi foc, uită să ia calele de la un set de roţi). Avionul cu destinaţia Mexico City trebuie să aterizeze forţat undeva în Spania, dar ăia de pe aeroporturi n-au piste libere şi dau cu stângu-n dreptu-ntr-o veselie continuă, aşa că ai noştri se tot învârtesc pe cerul iberic pân-la loc comanda – timp în care situaţia din avion se duce treptat dar sigur pe calea aberaţiei totale, dominate de pulsiunile sexuale, de formalismele sterile ale comunicării şi, mai ales, de diverse dedesubturi oneroase (un megascandal bancar, o presupusă arhivă video cu aventuri compromiţătoare ale tuturor baştanilor lumii, un expert în securitate care de fapt e ucigaş profesionist, etc.).

Ce-i drept, aberaţia funcţiona chiar din pornire, pentru că încă din setup toţi se comportă ca nişte fantoşe convenţionale. După plot-point-1 (descoperirea defecţiunii), lucrurile nu fac decât să se clarifice – adică, să intre-n ceaţă definitiv, irevocabil şi iremediabil. Aerul de făcătură, de artificialitate, domină tot filmul, începând de la comportamentul personajelor (valorificat cu fineţe de către actori), trecând prin conturarea graduală a situaţiilor, şi sfârşind cu concepţia imagistică: o fotografie de o corectitudine aseptică, perfect colorată şi luminată, în care se simte permanent, cu discreţie, platoul de filmare (potenţat cu atât mai mult, prin contrapunct, de către cele câteva secvenţe de exterior: aeroporturi, străzi din oraşe, aeronavă în zbor). Pentru neavizaţi, filmul poate părea doar un exerciţiu de stil trăsnit în cheie comică, un experiment uşurel al lui Almodovar. Pentru cine ştie (şi, deci, cunoaşte), este mult mai mult decât atât.

Fiindcă, ţinând seama de elementele de conţinut mai sus menţionate, şi inserate cu mare discreţie în poveste, avem de-a face de fapt cu o metaforă (sau parabolă, sau alegorie – criteriile specifice fuzionează omogen) a lumii contemporane, mai ales vis-à-vis de monumentala aberaţie a Uniunii (Sovietice) Europene. Nu întâmplător, pe tot parcursul zborului, pasagerii de la clasa turist (oamenii de rând) dorm somn dulce, drogaţi de stewardese cu un “anestezic muscular”, în timp ce omologii lor de la business (adică boşii) fac şi desfac şi se desfac, secondaţi şi distraţi de stewarzi (tehnocraţii) – şi, mai ales, şi-o trag pân-la loc comanda. Căci, de la tata Freud citire, dacă sex nu e, nimic nu e. Dominanta erotică, asigurată de trioul stewarzilor gay (dintre care unul e fanatic religios), cu participarea piloţilor bisexual-oscilanţi, e completată de fiecare pasager business în parte – inclusiv Norma (Cecilia Roth), prostituata de elită cu ipotetica arhivă video, Bruna (Lola Dueñas), virgina medium care-şi împlineşte idealul regulând un turist adormit, sau amantele de la sol, contactate telefonic: psihopata suicidară Alba (Paz Vega) şi fosta iubită Ruth (Blanca Suárez), cărora li se adaugă şi absentele neveste ale piloţilor, care dacă soţii lor tot se iubesc, au găsit şi ele rezolvarea, împreună (după cum reiese dintr-un dialog final – ar părea spoiler, dar nu se pune).

După cum reiese din cele arătate anterior, substratul filmului este pe cât de serios şi grav, pe atât de subtil – şi mulţi îl vor pierde din vedere. Vestea bună e că învelişul comic funcţionează atât de impecabil, încât până şi simplii spectatori vor avea de ce să se bucure: poantele de dialog, situaţie şi interpretare se succed în cascadă – ce-i drept, nici ele nefiind pentru oricine. Ca să savuraţi “Los amantes pasajeros”, se impun două lucruri: să gustaţi umorul absurd, şi să puteţi accepta convenţia artificialităţii voite. Astfel, veţi beneficia cel puţin de plăcerea exerciţiului comic. Restul e… conţinut.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 iunie, 2013, 14:30-15:24
Bucureşti, România

 


3 Responses to “Cinefil – Los amantes pasajeros”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>