“A fost sau n-a fost”, titlul primului film al lui Corneliu Porumboiu, avea să prevestească încă din 2006 întrebarea ce rămâne pe buzele publicului după ce 8 ani mai târziu vede noul film al regizorului, intitulat “Al doilea joc”.

Cu toate că aceasta e o întrebare foarte des întâlnită în fotbal, aici se formulează cam așa: „A fost sau n-a fost film?”. O întrebare legitimă, având în vedere că pe durata celor 97 de minute de proiecție nu se vede decât un meci de fotbal de acum 25 de ani. E film sau e meci se întreabă și Marin de la Blog de cinema, concluzionând că de fapt, ar fi un experiment.

E un experiment că așa declarase și Corneliu Porumboiu. Parcă e puțin prea mult să-l numesc regizor al alcestei pelicule, având în vedere că nici el nu o face pe genericul filmului. Un experiment în care spectatorul este invitat să vadă un meci cu un rezultat cunoscut, un meci fără prea mult fotbal în adevăratul sens al cuvântului. Singura contribuție a “regizorului” este aceea că, din când în când, întrerupe gâjâiala produsă de reportofonul ieftin pentru a mai schimba câte o replică (aparent interesată) cu tatăl său, care la vremea aceea a arbitrat meciul respectiv.

“Al doilea joc”, filmul despre primul meci arbitrat de Adrian Porumboiu după ce fiul său a primit un telefon de amenințare în care era “rugat” să nu arbitreze această repriză, pare un film improvizat, fără niciun fel de buget și niciun fel de muncă. Mă rog, nu luăm în considerare promovarea. Să iei un reportofon și să înregistrezi o discuție între tine și o persoană care-ți e rudă de gradul I, nu necesită cineștie ce talent. E o idee nouă, asta e adevărat. De aici și până la a investi 90 de minute din viață, e cale relativ lungă.

“Sala a fost plină. Am înţeles că nu au ieşit decît vreo trei oameni în timpul proiecţiei! Nu e rău!” , declarase cu amuzament pentru GSP, Corneliu Porumboiu în timp ce se afla la Berlinala 2014. Deci, se pare că nici el nu are așteptări foarte mari. E normal ca sala să fie plină pentru că se presupune că filmele de acolo au ceva de spus. Iar oamenii care au rămas până la sfârșit (ca și mine, de altfel), au sperat că poate în al doisprezecelea ceas se va întâmpla ceva, va exista un input al regizorului. Dar nimic.  După cum bine a rezumat William Totok, corespondent RFI la Berlin:

“Filmul, realizat cu mijloace tehnice minimale, nu transportă spre spectator nimic altceva decît o plictiseală care se prelungeşte peste 90 de minute, cît timp a ţinut un meci de fotbal între echipele Dinamo şi Steaua în 1988″.