“Jobs” – Un film-portret semnificativ

Being your worst enemy

Nu-i dau numele, şi chiar nu are importanţă cine e – decât ca exemplu de ordin general, ca reper oarecum abstract. Un personaj arhicunoscut în România; personalitate extrem de puternică, hiper-activ, creativ, talentat; cândva, peste măsură de admirat, iubit, respectat… de-o vreme încoace, însă, orientat mai degrabă în direcţia unui con de umbră tot mai densă… din acelaşi motiv, deşi ne cunoaştem foarte bine, nu-l pot numi “un bun prieten”, oricât aş dori. Fiindcă e genul de om care, pe lângă numeroasele şi importantele lui calităţi, mai are şi acea particularitate ingrată de a fi “his worst enemy”. Am văzut cu ochii mei cum şi-a distrus numeroase relaţii substanţiale, de pe urma cărora avea numai de câştigat. Acum câţiva ani, când lucram împreună, ştiam deja că nu ţine pe nimeni mult timp lângă el – vine momentul când, fără nici un motiv anume, se debarasează de fiecare colaborator apropiat şi-şi caută altul. Aşteptam să-mi vină şi mie rândul. Şi mi-a venit… Ulterior (pentru că am păstrat totuşi legătura, oarecum), am putut vedea că mergea în continuare pe aceeaşi linie.

L-am recunoscut întru totul în portretul realizat de Ashton Kutcher lui Steve Jobs, rebelul imposibil care efectiv a schimbat lumea, începând din anii ’70. Cu două deosebiri semnificative – şi diametral opuse: pe de o parte, Jobs era caracterizat de o agresivitate şi mai extremă; pe de altă parte, avea o mult mai mare coerenţă interioară. Nu se lăsa până nu-şi ducea la capăt proiectele, oricât de nebuneşti păreau – şi avea forţa necesară pentru ca, în majoritatea cazurilor, să reuşească. Eşecurile, când surveneau, porneau fie de la cei din jur, incapabili să ţină pasul cu el, fie în mod indirect de la el însuşi – prin ingratul său talent de a-şi compromite multe relaţii constructive. Cum îi şi spune un personaj, la un moment dat: “Steve, you’re your worst enemy…”

Era de aşteptat să se facă şi un film despre Steve Jobs, după ce, în 2010, David Fincher a portretizat un alt «enfant prodige» al lumii contemporane, cea situată sub cupola atotcuprinzătoare a Internetului: Mark Zuckerberg – personalitate în multe privinţe asemănătoare, şi la bune, şi la rele. Deşi Joshua Michael Stern nu are nici pe departe acelaşi statut – a mai făcut până acum doar două filme, “Neverwas” (2005) şi “Swing Vote” (2008) – trebuie să recunosc că, pe undeva, “Jobs” mi-a plăcut mai mult decât “The Social Network”… poate pentru că, în ansamblu, e mai fluent, mai omogen, mai egal cu sine (nu neapărat în sensul mediocrităţii sau al platitudinii). Are un scenariu (Matt Whiteley) construit nu doar corect, ci şi eficient cu discreţie, prilejuind dezvoltarea portretului uman al lui Jobs, mai degrabă decât depănarea poveştii lui – motiv pentru care structura narativă e destul de dislocată, prezentând pe tot parcursul salturi în timp care pot fi derutante pentru cei dispuşi să-l ia mai degrabă ca pe o poveste a proiectelor Apple, MacIntosh, etc. Stern îl transpune într-o viziune cinematografică constituită dintr-un prim nivel sobru şi obiectiv, peste care aşterne un strat estetic convingător şi plin de promisiuni pentru viitorul carierei lui regisorale (cu condiţia să nu se manierizeze – dat fiind că unele figuri de stil par cam supralicitate). Are un simţ vizual incontestabil, relevat prin compoziţii de cadru expresive şi insolite cu meticulozitate (inclusiv cu aportul directorului de fotografie Russell Carpenter), precum şi prin formule de a combina pe alocuri mişcările de cameră elaborate cu montajul “rupt”, de impact – deşi, din păcate, mai pică şi în pierderi de racord, ca în secvenţa introductivă (între poziţiile personajului, alternând amorsa de prim-plan cu planurile întregi frontale – nu se pot scuza ca “figuri de stil”, întrucât este o secvenţă construită coerent şi expozitiv-detaşat; posibil ca neglijenţele să-i aparţină editorului Robert Komatsu, deşi în rest omul arată că-şi stăpâneşte competent meseria). Oricum, factorul esenţial rămâne construcţia personajelor, relevată mai ales în profilul colectiv al colaboratorilor lui Jobs – o galerie de portrete realiste (interesantă şi sugestivă succesiunea de fotografii alăturate din final: modelele reale şi actorii în roluri), individualizate puternic din doar câteva tuşe şi finalizate expresiv de către interpreţi.

Evident, în centrul atenţiei se situează Ashton Kutcher, nu numai în calitate de protagonist, ci şi de vreme ce distribuirea lui a suscitat anumite controverse. Dincolo de asemănarea fizică, însă, Kutcher compune un rol nicidecum memorabil, dar în orice caz adecvat. Reuşeşte să transmită convingător dualitatea personajului, forţa interioară ascunsă sub fizionomia de puşti inocent care refuză să îmbătrânească, precum şi ieşirile agresive adesea exagerate ce izbucnesc peste aerul aparent suav şi delicat. Dincolo de aceste calităţi, însă, nu se remarcă nici printr-o profunzime deosebită, nici ca gamă prea diversificată a mijloacelor de expresie – astfel că, de la un moment dat, prestaţia lui începe să devină previzibilă (în contradicţie cu evoluţia adevăratului Steve Jobs, care pe tot parcursul vieţii sale a fost mereu un om al surprizelor şi al întorsăturilor dintre cele mai neprevăzute).

Deşi, aşa cum am spus, îl consider mai împlinit decât “The Social Network”, cred totuşi că“Jobs” va tăia o brazdă mai scurtă şi mai puţin adâncă – fie şi numai fiindcă eroul său e mai cunoscut în rândurile celor preocupaţi de fondul informaticii decât de formele ei (în frunte cu Facebook-ul şi alte elemente populare). Rămâne, totuşi, o carte de vizită onorabilă din partea lui Joshua Michael Stern, care promite o evoluţie demnă de interes. Şi, în orice caz, chiar şi făcând abstracţie de valenţele modelului real, se impune ca un film-portret semnificativ – cel puţin apropo de personalităţile care îmbină forţa constructivă şi vulnerabilitatea auto-destructivă; ce-i drept, Steve Jobs, dincolo de toate suişurile şi căderile sale, alternate atât de dramatic, a sfârşit ca un învingător. Dispariţia sa prematură, în 5 octombrie, 2011 (stop respirator asociat cu o tumoră neuroendocrină pancreatică de care suferea încă din 2003 – episod eludat în film, datorită preocupării exclusive pentru personalitatea protagonistului), a ţinut strict de mâna destinului.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)

25 august, 2013, 00:00-00:50

Bucureşti, România

“No” – Un film politic foarte necesar!

Viaţa prin şi între referendumuri

Puţini ştie (după atâta amar de vreme), şi mai puţini cunoaşte (din cultura istorico-politică). În 1974, printre blocurile unde ne jucam, şi pe la şcoli şi cluburi sportive, au început să apară copii chilieni (îi ţin bine minte pe fraţii şi surorile Soleida, Tatiana, Alfons şi Cristian, din Militari, sau pe Renaldo de la greco-romane, care în 1974 vorbea deja curent româneşte). Făceau parte din familiile de refugiaţi politici cu vederi de stânga, în urma loviturii de stat militare prin care Augusto Pinochet îl doborâse de la putere (şi din viaţă) pe liderul socialist Salvador Allende. Mai vedeam adolescenţi cu breton ca pana corbului şi pe la interminabilele cozi – începutul revelaţiei…! În scurt timp, lămurindu-se cu ce se mânca socetatea socialistî multilatiral dizvoltatî, toţi şi-au luat catrafusele şi s-au dus cât au văzut cu ochii – adică până-n R.D.G., dacă nu mă-nşel…

Pinochet nu şi-a luat nici o catrafusă, şi a stăpânit dictatorial Chile vreme de două mandate a câte opt ani. În 1988, apropiindu-se scadenţa, şi de vreme ce atârna în balanţă recunoaşterea internaţională a regimului chilian, a iniţiat un referendum, ca să i se mai acorde şi un al treilea mandat, de încă opt ani. Acelaşi context internaţional a făcut ca mimarea pinochetiană a democraţiei să dea posibilitatea unei propagande de opoziţie – şi, Întrucât celei mai mari părţi a populaţiei, plus oamenilor de cultură, artă şi media, li se acrise, a luat naştere “mişcarea NO!”, care milita împotriva perpetuării regimului tiranic.
Era tocmai perioada de început a celui de-”Al Treilea Val” (apud Alvin Toffler), epoca informaţiilor – inclusiv prin generalizarea impactului televiziunii – aşa că rolul decisiv l-a jucat confruntarea pe micile ecrane între campaniile “Si!” şi “No!”. Acesta este subiectul fimului lui Pablo Larraín, realizat anul trecut.

Cel puţin din punctul de vedere al chilienilor, precum şi la un nivel general, este un film istoric. Dincolo de aspectul punctual, însă, reuşeşte să transmită enorm despre fenomenul mediatic în context politic. Scenariul lui Pedro Peirano (după piesa omonimă de Antonia Skérmeta) urmăreşte sobru şi liniar (cam prea liniar, în mare parte) evoluţia echipei “No”, condusă de René Saavedra – Gael Garcia Bernal, cunoscut din “Amores Perros” (2000 – Alejandro Gonzáles Iñárritu), “Babel” (2006 – tot Iñárritu), sau “Blidness” (2008 – Fernando Meirelles) – un tânăr specialist în publicitate, revenit în ţară cu acest prilej – propunând şi un tandem debalansat (nu spun “dezechilibrat”, întrucât concepţia subiectului justifică proporţionalitatea) cu echipa guvernamentală “Si!”, prezentă în câteva secvenţe alternative. În mod deliberat şi semnificativ, formula se rezumă strict la rolul propagandei televizate – ceea ce o face cu atât mai relevantă din perspectiva zilelor noastre.

Regia lui Pablo Larraín valorifică sobru şi aproape eficient intenţiile scenariului, oferind o viziune restrânsă la micul univers al realizării clipurilor (plus elemente din viaţa personală a protagonistului – şi a altor câteva personaje apropiate lui), în tandem (foarte echilibrat, de astă dată) cu lumea propriu-zisă a materialelor de televiziune – aproape un personaj în sine, omniprezent. Din acest motiv, imaginea (Sergio Armstrong) este granulată, uşor neclară, colorată în tonuri saturate, filtrată pe alocuri, spre a se apropia cât mai mult de tonul ecranului TV şi a realiza sinteza cu pandantul ei televizat. În afara acestui domeniu strict de specialitate, mizanscenele (scene de lucru cu echipa, de consultare cu staff-urile, de familie), sunt realizate economic – şi, în plus, filmate cu mişcări aparent dezordonate ale camerei, sărind de la un personaj la altul după cum intervin în discuţie, reproducând (la fel ca în “Moartea domnului Lăzărescu” – 2005, Cristi Puiu) modalitatea de filmare a reportajelor live. Respectiva concepţie artistică, extrem de uniformă şi egală cu sine însăşi, duce din nefericire şi la o anume ariditate, cu riscul ca unele detalii importante ale acţiunii să scape atenţiei – cel puţin, la nivelul publicului de masă; nu încape nici o îndoială că filmul se adresează celor cu adevărat preocupaţi atât de realitatea istorică a perioadei, cât şi de substratul tematic al relaţiei dintre politică şi mass-media.

Ceea ce ne duce la deschiderea spre propria noastră contemporaneitate.
Sub acest aspect, nu încape nici o îndoială că “No” pică într-un moment cum nu se poate mai oportun…

La un prim nivel, observând acţiunile şi reacţiunile celor două echipe de realizatori, e inevitabil să ne amintim zilele de exact acum un an, când ne luptam să scăpăm de propriul nostru dictakior, iar aparatului lui de propagandă se scremea din răsputeri să-l menţină în foncţie. Evident, lupta băSSescoioşilor a ratat di granda – Naşu’ lor a fost demis legal, constituţional şi legitim, cu un vot majoritar de 87% (spre deosebire de Pinochet, înălturat doar cu 54%). Din păcate, întrucât democraţia e doar o cioacă parfumată în concepţiile Uniunii Sovietice Europene, s-a dat poruncă de la Bruxelles să se calce în picioare votul popular, iar funestul personaj a fost reinstalat în funcţie (nelegitim, ilegal şi neconstituţional), sub pretextul unor chichiţe tehniciste cusute cu floci incandescenţi.

Pe de altă parte, chiar anul ăsta se mai punea la cale un referendum, vis-à-vis de revizuirea constituţiei. Cum nici anti-băSSexualii nu-s cu mult mai breji (vezi penibila farsă a “coabitării”), proiectul era o varză totală, iar guvernakiorul nu pierduse nici el ocazia să contracareze cu o mascaradă de referendum manum propria – sub pretextul banditesc-cretinoid: “Eu îi urmăresc…!” Până la urmă, Currr-tea Prostituţională a avut grijă să facă praf din proiectul iniţial (şi, implicit, şi din cel secundar), aşa că totul a rămas în coadă de peşte.
De asemenea, noaptea anunţării rezultatelor din Chile, spre finalul filmului, mai aminteşte de alte două momente semnificative ale istoriei noastre: alegerile din 1946, cu simpla inversare a cifrelor (în Chile, rămasă doar la nivel de intenţie), şi prezidenţialele din 2009, când frauda masivă orchestrată peste hotare, în frunte cu notoriul Caconski şi a sa “mahala ineptă” (cea proprie şi propriu-zisă, nu cea ejaculată oral) a răsturnat rezultatele tot peste noapte.
Pentru a conchide: observatorii români pot deprinde oarece lecţii utile din filmul lui Pablo Larraín, cel puţin la nivel imediat – iar, printr-o amplificare a perspectivei, nu putem să nu remarcăm că, în 1988, politica internaţională încă mai tolera democraţia – lucru firesc: se eliminau regimuri desuete, se netezea calea spre globalizare. Acum, că au pus mâna şi pe pâine şi pe cuţit, referendumurile şi scrutinurile populare de orice natură, au devenit şi ele un fenomen depăşit, de domeniul trecutului. Şi nici propaganda nu mai e ce-a fost odată. Zică media orişice, tot mai bine e-n U.E.!

Sau, ca să parafrazăm:
Pinochet a căzut, Pinochet a fost arestat, Pinochet a murit – dar băSSexu se simte mult mai bine!

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
3 iulie, 2012, 15:25-16:28
Bucureşti, România

“The Purge” – Cum se ratează un subiect generos

Decât mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost

Subiectul nu e tocmai original. Cunoscutul scriitor disident rus Yuli Daniel (1925-1988), în proza satirică “Vorbeşte Moscova” (1962), imagina legiferarea unei “zile naţionale a crimei”, în care oricine putea ucide cu impunitate pe oricine voia. (Ulterior, în 1966, împreună cu confratele său Daniel Siniavski, a făcut obiectul unui proces-show politic, intrat în istorie ca “Procesul Siniavski-Daniel” şi soldat cu şapte ani de Gulag pentru Siniavski şi cinci pentru Daniel.)

Asemănarea nu se opreşte aici. Dacă Yuli Daniel, prin “ziua naţională a crimei”, oferea o alegorie a terorii şi genocidului stalinist, James DeMonaco, scenaristul şi regisorul actualului “The Purge”, propune un artificiu similar (o noapte naţională a crimei în S.U.A.), ca încercare de rechizitoriu la adresa Visului American. Există atât referiri străvezii la nişte “Noi Părinţi Fondatori” care ar fi pus bazele unei societăţi americane a viitorului apropiat (acţiunea se petrece în anul 2022), iar fenomenul respectiv ar sta la baza unei utopii nemaivăzute: şomaj 1%, criminalitate virtualmente nulă, prosperitate economică şi materială – şi numai pentru că, prin “epurarea” de o noapte, oamenii, fiinţe de pradă, funciarmente agresive şi ucigaşe, îşi descarcă pulsiunile violente şi în rest muncesc cu spor, pentru ţară şi popor.

Din păcate, schematismul pueril al formulei sare în ochi. Dacă Daniel şi construia ideea strict pe direcţii metaforice, DeMonaco încearcă un fel de soft-SF social serios, axat nu numai pe violenţa explicită şi viscerală, ci mai ales pe zona de conţinut uman. Înainte de a vedea filmul, cunoscându-i doar premisele, reflectam la posibilele dezvoltări logice de ansamblu: cum ar arăta, în mod credibil, o asemenea noapte a masacrelor la liber – şi, în continuare, societatea pe care o generează? Inevitabil, încercam să mă imaginez într-o situaţie similară – eu pe cine-aş omorî? După inconturnabilii demnitari, politicieni, magnaţi, guvernakiori şi alţi baştani prea bine protejaţi ca să intre în ecuaţie, gândul mi se îndrepta firesc spre factori de pericol (public sau personal) mai accesibil – escrocii imobiliari care-mi fac probleme de câţiva ani (şi nu numai mie), anumiţi ucigaşi de animale, etc. (Recunosc, mă încercau şi câteva intenţii de răzbunare…) Noroc că am destulă minte şi conştiinţă ca să ştiu că aşa ceva nu rezolvă nimic, ba chiar ar face numai rău (în primul rând mie, dar şi la un nivel mai amplu), aşa că totul rămânea un simplu exerciţiu intelectual (cam pervers, ce-i drept, dar în fond inofensiv – ba chiar igienic).

De ce am dat acest exemplu? Simplu: pentru că, automat, imaginam motivaţii cât de cât raţionale (deşi, evident, denaturate moral). Ca atare, în primele minute ale filmului, văzând o familie rezonabilă şi civilizată care se pregătea să stea cuminte-n casă, urmărind sân-bartolomeica noapte la televizor şi pe monitoare, baricadată cum se cuvine, încercam să-mi imaginez cam ce răfuieli s-or ascunde la mijloc, ce aşa-zis prieten de încredere va apărea să plătească poliţe, etc., etc… Pe scurt: căutam posibile motivaţii.

Or, ceea ce predomină nu are pic de raţiune – este strict pulsiunea ucigaşă instinctuală. De aici, şi eroarea de traducere a distribuitorilor noştri: “The Purge – Noaptea judecăţii”. Pesemne, şi ei au cugetat raţional, pe direcţiile arătate mai sus – aiurea-n tramvai, nimeni nu judecă pe nimeni, e doar căsăpire arbitrară la grămadă. Cei care ies la vânătoare de semeni o fac strict de-amoru’ artei – sau, mă rog, al crimei. Din capul locului, e o viziune nepermis de simplistă. De-ar fi numai atât, însă… În continuare, pentru ca fortăreaţa să fie penetrată şi să dezlănţuie iadul, scenariul lui DeMonaco propune cele mai forţate şi neverosimile pretexte – mai ales ţinând seama de faptul că “noaptea morţii” a devenit o tradiţie, deci ar fi de presupus că oamenii cam ştiu la ce să se aştepte şi cum să se ferească (dincolo de sistemele de securitate super-sofisticate şi super-vulnerabile). Ca să nu mai menţionăm şi nivelul de ansamblu: e pur şi simplu ridicol să ne închipuim că o societate care aplică o asemenea “noapte a morţii” legiferate se va însănătoşi fie şi doar infim, necum atât de spectaculos cum explicitează DeMonaco. Pe de o parte, va rămâne profund traumatizată, iar în plus ar fi inevitabil să urmeze răzbunările, vendettele, urile – inclusiv în celelalte trei sute şaizeci şi patru de zile ale anului – şi totul s-ar duce pe copcă. Două lucruri sunt evidente: DeMonaco nici n-are habar de psihologie (fie şi elementară, ca să nu mai vorbim de aia socială), nici nu-i pasă de extrapolări cât de cât raţionale. I-a venit şi lui un sfert de idee, şi acolo a rămas.

Totuşi, în chip surprinzător, băiatul ştie să filmeze binişor. Nu-i vorbă, le copiază cam ca răposatul Serj la vremea lui – amintind ba de “Night of the Living Dead” (1968 – George A. Romero), ba de “The Shining” (1980 – Stanley Kubrick), în special când urmăreşte roboţelul rulant pe pardoselile casei (în treacăt fie zis, o puşcă cehoviană care nu trage nici de frică, deşi e încărcată zdravăn încă de la prima apariţie) – dar, în linii mari, are niţică meserie-n el. Cel puţin în prima cincime, reuşeşte să acumuleze tensiune veritabilă – ca să aibă ce fleşcăi la fel de veritabil în continuare. Îi mai vin câţiva germeni de inspiraţie pe parcurs (mai ales răsturnarea premergătoare finalului – când apare familia din vecini), dar şi ăştia, numai pentru a se fâsâi di granda. A, şi abundă, evident, momentele în care, fix când careva din-äia räii ridică iataganu’ să harşt!, poc! îl puşcă din spate unu’ din-ăia bunii, care tomnai ce-a apărut în uşă. Deloc de mirare că, la secvenţele finale, care se voiau, vezi-dumneata, dramatice-foc şi tragice-fum, toată sala era pe jos de râs. Păcat că Tudor Caranfil n-a apucat să vadă – plecase după o rezistenţă eroică de-o oră în cap, neştiind că mai avea de suportat doar douăzeci de minute, că DeMonaco a zis că decât mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost.

Şi pentru că tot am vorbit de pastişe: dacă mai vrea cineva să se inspire din analiza asta, nu-l costă nimic – dar am o rugăminte: să indice şi sursa. Ştiu ei la cine mă refer…

Pitbull (Mihnea Columbeanu)

26-27 iunie, 2013

Bucureşti, România