Cinefil – “Nebraska”

Nebraska„Nebraska” e un film alb-negru realizat în 2013. Acesta e primul lucru pe care îl observi şi e primul lucru care îl face inedit în peisajul filmelor pe care puteţi să le vedeţi anul acesta în cinematografe. A fost şi primul lucru care m-a făcut să ridic sprâncenele şi să spun: „Of, sper că nu e un film din acela care se vrea profund, dar care o să mă plictisească de moarte.” Nu a fost. Din contră.

Filmul prezintă câteva zile din viaţa lui Woody Grant, un bătrân care pleacă împreună cu fiul său din Billings, Montana, spre Lincoln, Nebraska, pentru a-şi ridica premiul de 1,000,000 de dolari pe care insistă că l-a câştigat. Pe drum, fac o oprire de două zile la familia lui din Nebraska, prilej de întâlnire cu fraţii, vechii prieteni, vecinii şi o iubire uitată. Dar filmul nu e despre un premiu de 1,000,000 de dolari, iar acesta este un lucru de care îţi dai seama din primele minute.

Pe fondul unui fir narativ simplu, „Nebraska” e o analiză lucidă, inteligentă, emoţionantă şi amuzantă a societăţii americane, a relaţiilor de cuplu şi de familie, a bătrâneţii, a încercării de a găsi un sens în aventura asta pe care o numim viaţă. Un film cu cadre simple şi realiste din oraşele americane mici, mult diferite de imaginile cu podurile şi clădirile din New York şi San Francisco, atât de folosite în filmele americane, şi cu replici inteligente, amuzante şi acide, care poate să te facă să râzi în hohote, să zâmbeşti amar şi să te întristezi, în acelaşi timp.

Cele 6 nominalizări la premiul Oscar (printre care, pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun actor într-un rol principal, cea mai bună actriţă într-un rol secundar) sunt meritate pe deplin. Ar fi meritat măcar un Oscar, iar Woody Grant e jucat impecabil de Bruce Dern, rol pentru care a şi câştigat premiul pentru cel mai bun actor la festivalul de la Cannes. M-a impresionat mult June Squibb, în rolul soţiei lui Woody, care la cei 84 de ani ai săi face un rol minunat. Iar regizorul, Alexander Payne, e născut în Nebraska, ceea ce ar putea să explice de ce fiecare cadru pare autentic şi realist.

Şi muzica, of, muzica. Melodia pe care o auziţi în trailer şi într-o mare parte din film, la fel ca toată coloana sonoră a filmului, e compusă de Mark Orton şi mi s-a părut absolut superbă.

Nu garantez că o să vă placă. Nu ştiu dacă cele cinci persoane care au ieşit din sală înainte de final mi-ar da dreptate când vă spun că e un film magnific, dar mie aşa mi s-a părut şi nu mai am multe cuvinte pentru a vă spune cât de mult mi-a plăcut. Mai bine mergeţi şi îl vedeţi, de vinerea viitoare, în cinematografe, fiind adus de Intercom Film.

Cinefil – “Dallas Buyers Club”

Dallas Buyers ClubCe ai face dacă ai afla că mai ai de trăit doar 30 de zile? Ţi-ai pune treburile în ordine, te-ai împăca cu lumea, ai pleca într-un loc cu mult soare, undeva unde ţi-ai dorit mereu să ajungi sau ai lupta pentru o soluţie, în ciuda pronosticului şi a sfaturilor medicale? Mereu am simţit că nu aş putea să îmi privesc sfârşitul cu seninătate, că nu e nimic glorios în a muri, nimic cu care să te împaci, nimic de câştigat dintr-o astfel de experienţă, dintr-un astfel de moment, din a şti, cu certitudine, că sfârşitul e foarte aproape. Poate de aceea nu am înţeles niciodată filmele în care protagoniştii îşi acceptă cu seninătate sfârşitul şi poate de aceea mi-a plăcut atât de mult Dallas Buyers Club.

Dallas, anul 1985. Ron Woodroof, un electrician pasionat de rodeo, femei şi droguri, află că are SIDA şi că mai are la dispoziţie 30 de zile pentru “a-şi pune lucrurile în ordine“. În America anului 1985, a fi HIV pozitiv era asociat de multe ori, în mod eronat, cu a fi homosexual şi era, în esenţă, o condamnare la moarte. Rasist şi homofob, Ron trece, rapid, prin o perioadă de negare, urmată de căutări febrile despre originea şi cauzele bolii, urmată de acceptarea diagnosticului şi lupta pentru procurarea singurului medicament care promite că îi poate aduce salvarea: AZT, aflat în faza testelor clinice pentru aprobare. Într-o luptă disperată pentru a-şi salva viaţa, Ron ajunge în Mexic, unde află că AZT are efecte adverse grave şi îşi pune toate speranţele în medicamentele Dr. Vass, un medic care şi-a pierdut licenţa de practică, dar care par să aibă efecte miraculoase. Astfel, lupta pentru viaţa lui se transformă într-o luptă pentru a comercializa medicamentele ilegale pe teritoriul Statelor Unite, împotriva unui sistem greoi şi corupt.

Deşi captivantă, acţiunea filmului în sine nu e spectaculoasă. Ceea ce face din Dallas Buyers Club un film frumos e faptul că pare şi se simte real. Atitudinea lui Ron în faţa morţii e credibilă şi am simţit că e exact ce am simţi oricare dintre noi la aflarea unei astfel de veşti: negarea lui, căutările febrile după un răspuns, lupta pentru o soluţie, euforia, speranţa, înecarea în vacarmul zilelor trecătoare, momentele de recunoştinţă, tristeţea, acceptarea, fiecare moment din film a fost realist şi credibil. Iar Ron e impecabil jucat de un actor pe care nu l-aş fi văzut într-un astfel de rol şi pe care e foarte posibil să nu-l fi recunoscut dacă nu aş fi ştiut că a câştigat premiul Oscar pentru acest rol: Matthew McConaughey, pe care până acum l-am asociat cu filme uşoare, comedii romantice ca “How to Lose a Guy in 10 Days”. Iar rolul lui e la fel de frumos completat de Jared Leto (Rayon), un travestit care i se alătură în afacerea numită Dallas Buyers Club şi luptă alături de el împotriva morţii.

Au fost momente, în primele minute ale filmului, în care mi-a fost greu să mă uit la ecran. “Ăsta nu e un film pentru ipohondrii.” am concluzionat. Am greşit. E mai plin de speranţă decât orice am văzut în ultima vreme, în ciuda faptului că e atât de fără speranţă. De văzut. Neapărat.

 

One Response to “Cinefil – “Dallas Buyers Club””