Nicole Kidman revine pe marile ecrane în rolul celebrei actriţe Grace Kelly, care în anul 1956 s-a căsătorit cu Prinţul Rainier al III-lea, conducătorul celui mai mic stat din lume, Monaco, renunţând la cariera ei în cinematografie. Trăind o viaţă retrasă, departe de tumultul Hollywood-ului din acea perioadă, anii de după căsătorie ai celebrei Grace Kelly au născut numeroase curiozităţi şi controverse. Acum, Grace de Monaco în regia lui Olivier Dahan vine să spună povestea acelor ani, într-un mod deopotrivă foarte apreciat şi foarte criticat.

Acţiunea filmului începe în 1956, cu ultima filmare a lui Grace Kelly (Nicole Kidman) şi imagini de arhivă de la o nuntă ca în poveşti, începutul a ceea ce putea să fie doar o poveste ca în basme. Numai că realitatea nu e ca în poveşti, aşadar, câteva minute mai târziu, o vedem pe Grace de Monaco în anul 1961, îndeplinindu-şi atribuţiile de prinţesă, tristă şi obosită, aşa cum observă Alfred Hitchcock, venit de peste ocean pentru a-i propune lui Grace un rol în noul său film, Marnie. Captivă în probabil singului rol pe care nu ştie cum să îl joace, acela de prinţesă, într-un loc cu numeroase reguli şi obiceiuri pe care nu le înţelege şi într-o căsnicie care se ruinează, Grace vede în propunerea lui Hitchcock un mod de a reveni la viaţa pentru care crede că e cu adevărat făcută. Momentul ales e însă unul cum nu se poate mai prost, pentru că Monaco trece printr-un moment extrem de tensionat în ceea ce priveşte relaţia cu Franţa, care ameninţă micul stat cu dispariţia, iar Grace trebuie să aleagă între carieră sau familie.

Lupta ei cu ea însăşi, cu regulile stricte ale vieţii de prinţesă, şi lupta pe care Monaco o dă pentru a opri acţiunile Franţei, reprezintă esenţa filmului, iar modul în care Olivier Dahan a ales să le prezinte a născut numeroase critici, în special în ceea ce priveşte acurateţea istorică. Familia regală a declarat că nu îşi doreşte în niciun fel să fie asociată cu acest film, care nu reflectă realitatea, şi regretă că istoria sa a fost modificată în scopuri comerciale. Totodată, publicaţia “The Guardian” a dedicate câteva articole extrem de critice filmului, iar pe IMDb filmul are un scor de doar 5,4. Toate acestea, doar motive pentru a-l vedea.

E adevărat, o mare parte din lucrurile prezentate în film nu s-au întâmplat cu adevărat, veţi vedea o trădare care s-a petrecut cu 12 ani mai devreme, un mod de a privi conflictul dintre Monaco şi Franţa cu care unii analişti nu ar fi de acord şi o rochie mult mai opulentă decât cea purtată cu adevărat de Grace, dar filmul reuşeşte să fie aşa cum ar trebui să fie un film: spectaculos. Decoruri superbe şi peisaje care vă vor face să vreţi să vizitaţi statul de doar 2 km patraţi şi o adevărată paradă a luxului şi opulenţei, dar fără a te lăsa să te păcăleşti: sub imaginea unei vieţi perfecte, se ascund drame şi lupte reale, pe care filmul reuşeşte să le prezinte impecabil, folosind un context istoric, chiar şi imprecis, pentru a evidenţia problemele care se ascund dincolo de aparenţe şi alegerile dureroase pe care o astfel de viaţă le presupune. Iar asta, cred eu, e mai important decât acurateţea istorică.

Nicole Kidman reuşeşte un rol foarte bun, imaginea şi modul în care e filmat fiecare cadru aminteşte de filmele anilor 50’-60’, iar povestea poate fi una care să schimbe modul în care v-aţi imaginat viaţa unei familii regale.

De văzut.