Cinefil – În căutarea lui Dory

Finding DoryGașca mea e pasionată de filmele de animație, așa că de fiecare dată când apare câte unul nou suntem buluc la el și apoi dăm citate din peliculă dacă conversația o permite. Așa că nu aveam cum să ratez nici „În căutarea lui Dory”. Deși, am văzut „Căutându-l pe Nemo” abia acum ceva ani, împinsă de la spate de copii amicilor mei care mă asaltau cu referințe din el. Recunosc însă că nu am fost atât de impresionată, așa că la Dory, continuarea aventurilor peștelui clown am mers fără așteptări.

 

Cu o sală plină de vedete venite cu gașca de copii, am văzut varianta cu subtitrare așa că m-am putut bucura de vocile originale. Dacă în prima parte Dory – peștele care suferă de o afecțiune care o face să fie amnezică – îl ajută pe Merlin să își găsească fiul, acum este rândului acestuia și a lui Nemo să o ajute pe simpatică să își găsească familia.

 

În prima parte, am cunoscut-o pe Dory – un pește Tang Albastru cu probleme de memorie care străbătea oceanul în căutarea unui ceva care nu știa exact ce este. La 13 ani de la aventura care le-a încrucișat drumurile lui Merlin și lui Dory, aceasta își aduce aminte că acel „ceva” sunt de fapt părinții pe care i-a pierdut cu multă vreme în urmă. Așa încât într-un amalgam de aventuri, amintiri și decizii luate emoțional Dory pleacă în aventura vieții ei, cu mult curaj și simț al umorului.

 

„Bună, sunt Dory și am probleme de memorie” este replica care te va cuceri, mai ales în combinația dintre micuță, voce și ochii mari și triști.

 

Indiferent de vârsta pe care o ai, mergi și vezi filmul – vei găsi cel puțin un personaj pe care să îl adori, eu personal m-am îndrăgostit de combinația voce – ochi mari și triști a copilului Dory, dar ai o grămadă de unde să alegi, fiecare din ei predând spectatorului o lecție despre viața prin felul în care sunt integrați în poveste:

Hank – caracatița care urăște oceanul și vrea să ajungă într-un acvariu să își trăiască viața liniștit, însă nu se dă la o parte de a trăi pe muchie de cuțit pentru prietenie.

Destiny – balena care a învățat-o pe Dory să vorbească „balenească” și care are mici probleme cu orientarea la înot.

Fluke și Rudder – care îți vor aduce aminte de bătrânii cârcotași din Muppets.

Peste toate „În căutarea lui Dory” este despre încredere, prietenie, decizii și viață sau așa cum spune Ellen DeGeneres (vocea personajului principal) „este o poveste despre curajul de a face ceea ce trebuie făcut, chiar dacă nu îți aduci aminte în ce constă exact asta”.

Cinefil – Star Trek

Copilăria mea a însemnat Căpitanul Picard și echipajul de pe Enterprise. Îmi aduc aminte că veneam de afară special pentru a nu pierde nici o aventură spațială, nici măcar joaca nu mai era importantă când discutăm despre romulani, klingonieni sau vulcanieni.

 

Mai târziu m-am apucat să văd tot ce a avut legătură cu Star Trek – de la serialul din 66, apoi cel din 87,  Enterprise, Voyager și toate filmele apărute între sau după. Însă Star Trek: Next Generation a fost și rămâne serialul copilăriei mele. Copilul din mine era îndrăgostit de William T. Riker (Jonathan Frakes), adultul însă îl preferă de 1000 pe Jean-Luc (Patrick Stewart). Având în vedere cele de mai sus, cum puteam refuza invitația de a vedea Star Trek Beyond? Noua serie Star Trek (prezentul, Into Darkness sau primul din 2009) reprezintă începuturile serialului din 66 – cel care a declanșat nebunia Enterprise. Dacă nu înțeleg nebunia Star Wars este pentru faptul că pentru mine aventurile spațiale au legătură cu niște rase și nave care mi-au marcat copilăria așa cum altora le-a pus capac Darth Vadder – nu știu dacă gașca se împarte în Star Trek-eri și Star War-ii, dar eu clar fac parte din prima.

 

Beyond este o continuare a primelor două părți și înainte de a merge să îl vezi îți recomand să vezi măcar Into Darkness – așa vei înțelege mai bine anumite decizii și momente dramatice ale filmului. Dacă nu ai văzut nu înseamnă că filmul nu îți va plăcea, ci mai degrabă că îți va trezi cu siguranță interesul de a vedea seria.

 

Ca să nu dau spoilere îți spun că filmul aduce în față, mai mult decât celelalte două latura umană dacă pot să spun așa, a relațiilor dintre membrii echipajului. Căpitanul Kirk (jucat excepțional de Chris Pine – deși, nu îmi place individul – rolul i se potrivește minune) duce o luptă internă cu singurătatea deși Enterprise este casa lui, Spock (Zachary Quinto – pe care îl știi din Heros sau American Horror Story) are de ales între moștenirea rasei lui și relația cu Uhura (Zoe Saldana).

 

Chekov este unul dintre personajele mele favorite, prin umorul naiv în momente de cumpănă din acțiunea filmului este ierpretat de Anton Yelchin și aduce echilibru rusesc într-o peliculă mult prea americană. Personajul Chekov și-a început istoria în serialul din 66, fiind jucat atunci de Walter Koenig – care apare în același rol doar că la rang de Admiral în încercarea de serial din 2015 sau ca și locotenent în serialul din 2006. Aparent personajul a fost introdus special în serial după un presupus articol în care seria Star Trek era criticată pentru lipsa unui rus la bordul navei internaționale Enterprise în era în care lupta de cucerire a spațiului se ducea între cele două națiuni America și URSS. Din păcate, Chekov în interpretarea lui Yelchin se încheie cu filmul din 2016 deoarece tânărul actor a murit acum câteva luni din cauza unui accident stupid (fiind strivit de propria mașină, în fața casei din Los Angeles).

 

Înainte să închei articolul trebuie să îl menționez și pe Dr. Bones (interpretat de Karl Urban – pe care îl știu din alte două seriale ale copilăriei mele: Xena și Hercule), care este responsabil cu cele mai bune glume ale filmului, dacă e să mă întrebi pe mine. Iar tringhiul de prietenie dintre craii filmului: doctorul, căpitanul și secundul fac ca pelicula să merite văzută și de fete, nu doar de băieții pasionați de călătoriile în spațiu.

 

Pe final, Star Trek Beyond este un film pe care trebuie să îl vezi. În gașcă va fi și mai amuzant, însă dacă te aștepți la referiri la Picard – nu vei avea pentru că la acest stadiu al poveștii celebrul căpitan nici măcar nu era în program ;).

 

Cinefil – X-Men Apocalypse

X-men ApocalypsePentru pasionații de filme cu super-eroi există două găști: cei care sunt încântați de Marvel și cei care sunt încântați de DC Comics. Personaleje diferă ușor prin coloristică și scopuri, vei găsi asemănări între ele, ecranizările sunt unele mai bune altele mai slabe, însă dacă ești pasionat de super eroii nu vei rata nici o peliculă indiferent din ce gașcă faci parte.

X-Men Apocalypse este franciză din gașca Marvel și continuă povestea din pelicula din 2014: Days of the Future Past. Dacă nu ai văzut filmul de acum 2 ani sau ca mine, ai memoria scurtă, poți merge liniștit la cinema pentru că scenariul din 2016 este în așa fel scris, încât vei înțelege acțiunea dându-ți-se toate informațiile necesare, încât să nu ai semne de întrebare care să te perturbe din vizionare. X-men sunt abia la începutul legendei ce va deveni cândva cea mai tare gașcă de super eroi.

În rolul Profesorului X (prescurtare de la Xavier) îl vei recunoaște pe James McAvoy pe care dacă nu l-ai remarcat în Ultimul rege al Scoției sau în Atonement, acum vei avea ocazia să îl descoperi pentru că joacă magistral. Mai ales că, în contra partidă, Magneto este jucat de către Michael Fassbender pe care s-ar putea să îl știi din Inglourious Basterds sau din genialul A dangerous Method unde îl joacă pe psihanalistul Carl Jung.

Acțiunea filmul începe în Egiptul antic cu povestea primului și celui mai puternic mutant, Apocalypse. Acesta este redescoperit în zilele noastre și după o analiză a societății acesta face planul de a reface lumea după imaginea sa. Aflați în derivă, X-men își unesc forțele, se redescoperă sau se dezvoltă prietenii, povești și idile.

În regia lui Bryan Singer (producătorul executiv al serialului House MD) filmul X-Men: Apocalypse este plin de efecte speciale, cum îi șade bine oricărui metraj cu super-eroii, cu scenografii de luptă bine executate, puse în cadre foarte bine trase. Ceea ce lipește însă, după opinia mea este glumele. Dacă în anii anterior glumele seci sau mai sadice făceau deliciul sălii, în 2016 a cam secat izvorul creativității scenariștilor.

Dacă tot suntem la minusuri, trebuie să menționez și prestația lui Tye Sheridan, în rolul lui Cyclops. O alegere proastă pentru a îl întruchipa pe cel care va deveni James Marsden. Din pepinera de tinere talente pe care o are Hollywood-ul îmi este greu să cred că Tye a fost cel mai bun pentru că, aici, este insipid, inodor și incolor, mai ceva ca o picătură de apă. Însă, dacă poți să treci peste lipsa glumelor și a Cyclops (la mine este personajul preferat din X-Men – deci sunt dură ;)) filmul este unul foarte bun, de văzut în gașcă.

Fetele vor avea bărbați și mușchi pentru a își clăti ochii, băieții vor avea femei sexy, cu atitudine și care bat ca la fasole la bărbați prin puterea minții. Așa că, dacă tot e weekend, eu zic să pui în agendă vizionarea X-Men :).