Andrei Ciobanu

Primul lucru care mi-a venit în minte atunci când am auzit despre “Canibal” a fost un alt titlu de referinţă în peisajul filmelor care explorează mintea criminalilor canibali, “Tăcerea mieilor“. Însă în ciuda subiectului şi a titlului, “Canibal”  e un film la mii de kilometri distanţă de alte filme de gen, reuşind să spună nu povestea unor crime şi a complicatei minţi a criminalului, ci o poveste de dragoste.

Carlos este cel mai apreciat croitor din Granada. Dar sub costumele sale impecabile, aerul discret, retras şi amabil se ascunde un criminal care, cu aceeaşi precizie cu care decupează şi coase bucăţile de materiale, îşi tranşează şi apoi găteşte victimele, pe care le serveşte mereu cu un pahar de vin rosu. Viaţa lui deopotrivă liniştită şi pasională urmează să se schimbe când în clădirea în care locuieşte se mută Alexandra, o româncă venită în Spania pentru a lucra. Curând, Alexandra dispare, iar la uşa lui Carlos apare Nina, sora geamănă a Alexandrei, care îşi caută disperată sora. Ce urmează e deopotrivă previzibil şi imprevizibil, căci deşi mi s-a părut că ştiu cum se poate termina, a fost şi mai mult şi mai puţin decât m-am aşteptat.

O coproducţie Spania-România-Rusia-Franţa, filmul regizat de Manuel Martin Cuenca are o distribuţie impecabilă. M-au impresionat foarte tare Antonio de la Torre în rolul lui Carlos şi actiţa româncă Olimpia Melinte (#Selfie) în dublul ei rol – Alexandra şi Nina, care au reuşit să dea viaţă unor personaje pe care deşi nu le-am înţeles pe deplin le-am păstrat în minte mult timp după ce am ieşit din sala de cinema. Atmosfera filmului e întunecată şi realistă, fără artificii cu scopul de a te impresiona. Cu excepţia câtorva melodii care se aud din apartamentul Alexandrei, melodii populare româneşti, şi a câtorva melodii la radioul lui Carlos, filmul nu are muzică pe fundalul scenelor, o alegere pe care o regăsim în cele mai multe filme contemporane româneşti şi pe care eu am condamnat-o atunci când mi-aş fi dorit să am o melodie pe fundal care să mă ajute să înţeleg ce ar trebui să simtă personajul. Aici însă, toate aceste alegeri nu fac decât să contribuie la realismul fiecărei scene.

La nivelul poveştii, sunt goluri şi fire narative pe care le-am simţit neterminate. O misterioasă femeie din trecutul lui Carlos, relaţia lui cu Aurora, o femeie pe care o vizitează des, şi o pânză din biserică la care tatăl lui Carlos nu ar fi acceptat niciodată să lucreze sunt câteva dintre elementele prezente în film pe care le-aş fi dorit explorate, nu pentru ele însele, ci pentru a înţelege ce se ascunde dincolo de criminalul Carlos, pe care, deşi au fost momente în care a părut că l-am înţeles, a venit următoarea scenă care mi-a arătat că nu e aşa cum am crezut sau aşa cum am sperat.

Dacă nu v-aţi gândit vreodată că puteţi să vă simţiţi apropiaţi de un personaj pe care nu ai cum să îl înţelegi, căci în fond faptele lui rămân crime imposibil de înţeles, şi să speraţi într-un final fericit, dincolo de grotescul poveştii în sine, acesta e un film de văzut. Frumos realizat, captivant, plin de suspans, provocator. The New York Times a folosit un cuvânt pentru a descrie filmul, pe care îl voi folosi şi eu, căci îl descrie cel mai bine: “Somptuous!”

De văzut!