Poliția rutieră a început curățenia de toamnă

În ultimele două săptămâni am tot auzit pe la televizor despre acțiunile pe care le desfășoară Poliția Rutieră în trafic, cu mașini nemarcate și camere de luat vederi. O operațiune demnă de laudă care ar fi menită să reducă numărul nesimțiților din traficul bucureștean.

Recunosc, la început  am fost sceptic în ceea ce privește realitatea reportajelor dar și magnitudinea operațiunii, considerând-o o acțiune restrânsă cu un scop pur publicitar, prin care Poliția Rutieră speră să sperie lumea. Că vorba aia, frica păzește pepenii.

Dar acum au început să apară și pe net imagini cu respectiva operațiune, fapt ce îi crește credibilitatea. Fapt ce mă încântă. Gândul că există  șansă, oricât de mică, de a se face ordine în circulația din București, mă bucură enorm.  Deja s-a ajuns la un nivel de nesimțire extrem în care sunt parcate mașini perpendicular pe străzi, iar tramvailele trebuie să aștepte ca șmecherii șoselelor să facă manevre pe linia de tramvai. Acest lucru trebuie să înceteze.

Și o să vă dau un exemplu de nesimțit pe care-l văd eu aproape în fiecare dimineață. Nu e un caz izolat și nici nu a încălcat legea o singură dată, că-l presa o nevoie acută. Nu. Acest specimen, cu un C4 alb, cu plăcuțe de înmatriculare cu CAP (pentru că de asta duce lipsă), depășește în fiecare dimineață coloana de mașini de la intersecții, ori pe linia de tramvai, ori pe contrasens, dacă respectiva linie nu există. Apoi trece pe roșu, fără nicio jenă.

Astfel de cazuri nu fac decât să decredibilizeze acțiunile desfășurate de poliție, indiferent de cât de bine mediatizate sunt ele la televizor sau chiar pe internet. Cum filmările făcute de oamenii de rând nu se consideră dovezi, motiv pentru care cetățenii nu pot face reclamații, chiar cu dovezi, pentru ca aceste specimene să înceteze e nevoie de o măsură luată direct de Poliția Rutieră. Și soluția e foarte simplă.

Sunt convins că există zeci sau chiar sute de oameni care zilnic văd acești bizoni în trafic. Motiv pentru care poliția ar putea primi sesizări de la cetățeni, de forma: pe artera X, în intervalul orar Y, există un specimen Z care nu respectă niciun fel de regulă, fie ea de circulație sau de bun simț. Poliția trimite o echipă acolo, ia măsuri, iar apoi se mută pe alt segment de drum. Eu sugerez ca acțiunea să se desfășoare 2 zile la rând, cel puțin în cazul nesimțitului din zona mea. De ce? Pentru că sunt aproape sigur că o persoană cu un astfel de nivel de nesimțire nu va ține cont de faptul că nu are permis de conducere. Și va merge și a 2a zi la serviciu cu mașina. Iar atunci poate fi arestat și pus la păstare, departe de trafic. O mașină în minus pe străzile din București, mai puțină poluare, un loc de parcare în plus, un stres în minus pentru șoferi. Frumos, nu?

3 Responses to “Poliția rutieră a început curățenia de toamnă”

    • Siria – intre SUA si paceBloguri WordPress . ro | Bloguri WordPress . ro says:

      […] Dacă tot am abordat teme sociale în ultima vreme, pe celălalt blog, fie că vorbeam de Poliția Română sau de Roșia Montană, mă gândesc că ar fi cazul să zic vreo două-trei cuvinte și despre […]

 

CRITIC: “Jobs” – Un film-portret semnificativ

“Jobs” – Un film-portret semnificativ

Being your worst enemy

Nu-i dau numele, şi chiar nu are importanţă cine e – decât ca exemplu de ordin general, ca reper oarecum abstract. Un personaj arhicunoscut în România; personalitate extrem de puternică, hiper-activ, creativ, talentat; cândva, peste măsură de admirat, iubit, respectat… de-o vreme încoace, însă, orientat mai degrabă în direcţia unui con de umbră tot mai densă… din acelaşi motiv, deşi ne cunoaştem foarte bine, nu-l pot numi “un bun prieten”, oricât aş dori. Fiindcă e genul de om care, pe lângă numeroasele şi importantele lui calităţi, mai are şi acea particularitate ingrată de a fi “his worst enemy”. Am văzut cu ochii mei cum şi-a distrus numeroase relaţii substanţiale, de pe urma cărora avea numai de câştigat. Acum câţiva ani, când lucram împreună, ştiam deja că nu ţine pe nimeni mult timp lângă el – vine momentul când, fără nici un motiv anume, se debarasează de fiecare colaborator apropiat şi-şi caută altul. Aşteptam să-mi vină şi mie rândul. Şi mi-a venit… Ulterior (pentru că am păstrat totuşi legătura, oarecum), am putut vedea că mergea în continuare pe aceeaşi linie.

L-am recunoscut întru totul în portretul realizat de Ashton Kutcher lui Steve Jobs, rebelul imposibil care efectiv a schimbat lumea, începând din anii ’70. Cu două deosebiri semnificative – şi diametral opuse: pe de o parte, Jobs era caracterizat de o agresivitate şi mai extremă; pe de altă parte, avea o mult mai mare coerenţă interioară. Nu se lăsa până nu-şi ducea la capăt proiectele, oricât de nebuneşti păreau – şi avea forţa necesară pentru ca, în majoritatea cazurilor, să reuşească. Eşecurile, când surveneau, porneau fie de la cei din jur, incapabili să ţină pasul cu el, fie în mod indirect de la el însuşi – prin ingratul său talent de a-şi compromite multe relaţii constructive. Cum îi şi spune un personaj, la un moment dat: “Steve, you’re your worst enemy…”

Era de aşteptat să se facă şi un film despre Steve Jobs, după ce, în 2010, David Fincher a portretizat un alt «enfant prodige» al lumii contemporane, cea situată sub cupola atotcuprinzătoare a Internetului: Mark Zuckerberg – personalitate în multe privinţe asemănătoare, şi la bune, şi la rele. Deşi Joshua Michael Stern nu are nici pe departe acelaşi statut – a mai făcut până acum doar două filme, “Neverwas” (2005) şi “Swing Vote” (2008) – trebuie să recunosc că, pe undeva, “Jobs” mi-a plăcut mai mult decât “The Social Network”… poate pentru că, în ansamblu, e mai fluent, mai omogen, mai egal cu sine (nu neapărat în sensul mediocrităţii sau al platitudinii). Are un scenariu (Matt Whiteley) construit nu doar corect, ci şi eficient cu discreţie, prilejuind dezvoltarea portretului uman al lui Jobs, mai degrabă decât depănarea poveştii lui – motiv pentru care structura narativă e destul de dislocată, prezentând pe tot parcursul salturi în timp care pot fi derutante pentru cei dispuşi să-l ia mai degrabă ca pe o poveste a proiectelor Apple, MacIntosh, etc. Stern îl transpune într-o viziune cinematografică constituită dintr-un prim nivel sobru şi obiectiv, peste care aşterne un strat estetic convingător şi plin de promisiuni pentru viitorul carierei lui regisorale (cu condiţia să nu se manierizeze – dat fiind că unele figuri de stil par cam supralicitate). Are un simţ vizual incontestabil, relevat prin compoziţii de cadru expresive şi insolite cu meticulozitate (inclusiv cu aportul directorului de fotografie Russell Carpenter), precum şi prin formule de a combina pe alocuri mişcările de cameră elaborate cu montajul “rupt”, de impact – deşi, din păcate, mai pică şi în pierderi de racord, ca în secvenţa introductivă (între poziţiile personajului, alternând amorsa de prim-plan cu planurile întregi frontale – nu se pot scuza ca “figuri de stil”, întrucât este o secvenţă construită coerent şi expozitiv-detaşat; posibil ca neglijenţele să-i aparţină editorului Robert Komatsu, deşi în rest omul arată că-şi stăpâneşte competent meseria). Oricum, factorul esenţial rămâne construcţia personajelor, relevată mai ales în profilul colectiv al colaboratorilor lui Jobs – o galerie de portrete realiste (interesantă şi sugestivă succesiunea de fotografii alăturate din final: modelele reale şi actorii în roluri), individualizate puternic din doar câteva tuşe şi finalizate expresiv de către interpreţi.

Evident, în centrul atenţiei se situează Ashton Kutcher, nu numai în calitate de protagonist, ci şi de vreme ce distribuirea lui a suscitat anumite controverse. Dincolo de asemănarea fizică, însă, Kutcher compune un rol nicidecum memorabil, dar în orice caz adecvat. Reuşeşte să transmită convingător dualitatea personajului, forţa interioară ascunsă sub fizionomia de puşti inocent care refuză să îmbătrânească, precum şi ieşirile agresive adesea exagerate ce izbucnesc peste aerul aparent suav şi delicat. Dincolo de aceste calităţi, însă, nu se remarcă nici printr-o profunzime deosebită, nici ca gamă prea diversificată a mijloacelor de expresie – astfel că, de la un moment dat, prestaţia lui începe să devină previzibilă (în contradicţie cu evoluţia adevăratului Steve Jobs, care pe tot parcursul vieţii sale a fost mereu un om al surprizelor şi al întorsăturilor dintre cele mai neprevăzute).

Deşi, aşa cum am spus, îl consider mai împlinit decât “The Social Network”, cred totuşi că“Jobs” va tăia o brazdă mai scurtă şi mai puţin adâncă – fie şi numai fiindcă eroul său e mai cunoscut în rândurile celor preocupaţi de fondul informaticii decât de formele ei (în frunte cu Facebook-ul şi alte elemente populare). Rămâne, totuşi, o carte de vizită onorabilă din partea lui Joshua Michael Stern, care promite o evoluţie demnă de interes. Şi, în orice caz, chiar şi făcând abstracţie de valenţele modelului real, se impune ca un film-portret semnificativ – cel puţin apropo de personalităţile care îmbină forţa constructivă şi vulnerabilitatea auto-destructivă; ce-i drept, Steve Jobs, dincolo de toate suişurile şi căderile sale, alternate atât de dramatic, a sfârşit ca un învingător. Dispariţia sa prematură, în 5 octombrie, 2011 (stop respirator asociat cu o tumoră neuroendocrină pancreatică de care suferea încă din 2003 – episod eludat în film, datorită preocupării exclusive pentru personalitatea protagonistului), a ţinut strict de mâna destinului.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)

25 august, 2013, 00:00-00:50

Bucureşti, România

One Response to “CRITIC: “Jobs” – Un film-portret semnificativ”

Încă un ungur plictisit

Eu sunt o persoană calmă, care se enervează greu. Dar când văd că vine câte-un ungur care se plictisește în p***a mă-sii (a se citi “în patria mamă”) și vine în România să se joace de-a creatorul de ținuturi autonome.

Acum, nu știu exact ce traume a suferit în copilărie Vona Gabor ăsta de fuge de la el din Ungaria să explice unei etnii minoritare cum să se bată cu pumnii în piept. După nume, nici nu cred că respectivul e 100% ungur (considerând că maghiarii ar fi rasă pură). Numele fiind țigănesc îi înțeleg puțin intenția de migrare, însă vreau să-l informez că a greșit direcția. În România ungurii au fost, sunt și vor rămâne o minoritate. În principiu n-am nimic cu ei. Sunt cetățeni români, au drepturi, le recunosc. Dacă nu le place ce le oferă acest stat sunt liberi să plece în Ungaria. Poate-i ia Vona Gabor la el acasă. Îi face membri de partid în Jobbik.

Ce mă enervează și mai mult e că nea caisă ăsta mă face să îi dau dreptate lu’ Băse, care le-a dat peste bot. Cum să fiu eu de acord cu piratu’? Cred că ieșirea publică de azi i-a spălat câteva păcate bunului nostru președinte.  Pe bună dreptate, acum. Unde mai pui că asta sigur nu-i campanie electorală că nu va mai candida… îi revine omului simțul realității. Dar nu despre el e vorba în articol, așa că revenim la al nostru ungur.

Sau, mă rog, al cui o fi el, că al meu nu e. Nu înțeleg cum poți să ai tupeul să comentezi la comunicatul MAE care critică acțiunea lui Gabor. E trist că în fiecare an avem parte de astfel de evenimente și că parcă deveniseră din ce în ce mai dese. Acum sper să se oprească. Sau măcar să se ia ceva măsuri, măcar în privința mediatizării. Dacă nu se face publicitate unui astfel de acțiuni, știrea finală va fi ceva de genul: Un ungur a venit și a bătut câmpii pe străzile dintr-o comună din România. Ulterior a fost bătut de jandarmi pentru comportamentul său antisocial ce instigă la violență.  Ce frumos ar fi.
Îmi aduc aminte ce scandal a fost în orientul mijlociu în urmă cu câțiva ani doar  pentru că un simbol al lor (chipul lui Mohamed) a fost pângărit pe undeva prin Europa. Păi dacă s-ar duce un ungur d-ăsta să încerce el să le spună oamenilor că de fapt aia nu e țara lor, cred că în ziua următoare n-ar mai rămâne nici amintirea lui. Nu cred în poveștile cu arabii sunt teroriști, dar nu spun că nu torturează și omoară la ei în țări. Pe bună dreptate, părerea mea.

 

Lăsând la o parte patriotismul, istoria, religia, morala, și ce mai vreți voi, discutând pur utopic, asemenea specimene ar merita bătute cu steagul României până recită corect din memorie, fără o învățare prealabilă, tot imnul României. Hai c-am fost blând….

 

Puteți intra pe pagina de Facebook a ungurului să-l trimiteți la originile sale maghiare, poate e rătăcit. Linkul este aici.

Steagul din imaginea cu mine este al Stegarului Dac, nu al Sabinei Elena.

Bonus: una bucată documentar istoric. Interesant, zic eu.

3 Responses to “Încă un ungur plictisit”

    • Emil Calinescu says:

      Basescu nu e sincer. Intai il decoreaza pe Tokes, cel mai vocal anti-roman, sta la masa cu el, si acum critica propaganda maghiara. Nu se pupa.

      Ar putea sa-si repare eroarea retragandu-i medalia oferita lui Tokes. Doar asa ar deveni credibil.

    • GSM4Fun says:

      N-as zice un ungur plictisit ci mai degraba un ungur neinteresant, plictisitor, care n-are nimic de spus si ca atare abordeaza un non-subiect. Logic si firesc era sa fie ignorat.
      De ce nu este ignorat?
      Pentru ca poti castiga capital electoral infruntandu-l in cazul in care reprezinti Romania. (ca idee, nici Putin n-a mai putut candida la presedintie la un moment dat, dar asta nu l-a impiedicat sa fie prim ministru).
      Pentru ca poti castiga vizitatori pe blog abordand un pseudo-subiect. Daca vine un nebun maine si se plimba pe strada ta spunand ca tu si parintii tai nu sunteti bineveniti la voi acasa si de fapt e casa lui tu razi de el si-l ignori sau il bati cu cheia de la poarta?

        • Andrei says:

          Una e să vorbești de unul singur și alta e să organizezi evenimente de genul… Cred că ar fi mai interesant să bați o astfel de persoană cu cheia franceză.

 

România, loc amuzant

amuzantNu-i așa că țara asta e un loc amuzant?

Mă rog, pentru cine are ochi să vadă. Că dacă stai încruntat și te gândești că tu ești cel mai ghinionist om din tot Universul, singurul responsabil să se lupte cu toate păcatele strămoșești, karma și alte chestii, singurul lucru amuzant ar fi să privești în oglindă cum ți se întâmplă toate prostiile la care te gândești.

Dar nu despre karma și lucruri vreau să discut. Eu am deschis ochii mai larg, am început să privesc în jur (da, și de multe ori înjur când privesc) și să observ că buna dispoziție ți se schimbă de la detalii aparent nesemnificative din decor.

Și când zic decor, mă refer în principal la oamenii pe lângă care treci când mergi din punctul A în punctul B. În special în RATB. Trebuie să fie mult prea aglomerat, sau pustiu, respectivul mijloc de transport, pentru a nu vedea ceva ce ar putea fi, oricât de puțin amuzant.

Ieri am întâlnit un cocalar la metrou. Avea părul dat cu gel, l-a verificat în oglinda aceea mare de pe peron, apoi a luat telefonul pe care-l ținea în mână, înfășurat într-un șervețel, poluând fonic pe speaker, și a schimbat maneaua. Încă nu mi-am dat seama care e faza cu șervețelul. Poate era un telefon cu carcasă metalică și cocalarii nu pot rezista să atingă ceva de metal fără a-l duce la fier vechi. Sau poate era doar prost. Oricum, avea un comportament amuzant. Lipsit de bun simț și tot tacâmul, dar amuzant.

Azi, în 41, am văzut o tanti, pe la 60 ani, care citea o carte intitulată “Cum să scapi de complexe”. Dacă nu vă vine nicio idee haioasă când vă gândiți ce complex ear putea ea să aibă la vârsta asta, mai gândiți-vă. Eu mă gândesc ce-a complexat-o atât de tare încât s-o determine să citească acest volum, aici și acum.

Să vă mai zic de tipul care era coleg de apartament cu câinele său vagabond și vorbea cu câinele, spunându-I să ia respectivul autobuz, chiar dacă sunt destul de mulți nebuni în el?

Orice v-aș zice, sunt convins că și voi vă distrați pe străzile din România.

One Response to “România, loc amuzant”

 

Vorbeste acum sau taci pe vecie.

Cinefil – “Turbo”

Turbo - PosterSăptămâna aceasta avem o nouă animație. Poate nu la fel de amuzantă precum Despicable me 2, dar foarte educativvă. Este vorba de Turbo, un film de la Dreamworks despre visul unui melc.

Și chiar dacă sună a întrebare retorică, sau cel puțin întrebare de de clasa a 2a, care credeți că poate fi dorința unui melc? Dacă ați spus: să fie rapid, ați răspuns corect. Dacă nu, înseamnă că ceva nu e în regulă (cu melcul, bineînțeles).

Când un melc beneficiază de șansa unică de a fi rapid, orice vis devine posibil, chiar și acela de a participa la cursele de mașini de la Indianapolis (Indi 500). Un vis mare, pentru o creatură mică.

Citeam acum câteva săptămâni o replică motivațională care spunea așa:

You got a dream… You gotta protect it. People can’t do somethin’ themselves, they wanna tell you you can’t do it. If you want somethin’, go get it. Period.

Traducere aici (Traducere agramată oferită de Google).

De ce am pus citatul? Pentru că exact așa văd eu filmul, ca pe ceva motivațional. O animație optimistă, adresată publicului tânăr, însă plină de substraturi și de actori pentru oameni mari, Turbo îi are în prim plan, în premieră în roluri de moluște pe Michelle Rodriguez și Samuel L. Jackson. A, da… și Ryan Reynolds (care e la cea de-a doua animație pe anul acesta, după The Croods).

Turbo nu este animația obișnuită în care râzi de fiecare scenă care se întâmplă în film. E amuzant, are un umor discret, însă este în principal educațional și motivațional, având două exemple de personaje care-și urmăresc visurile, indiferent de părerile apropiaților. Fapt demn de admirație. E un fel de parabolă pusă într-o animație 3D, dacă vreți. Ce-i drept, accentul se pune pe poveste, nu pe efecte.

Așa că, dacă vă plac poveștile, parabolele, chestiile educative, sau doar veți un film, vă invit să vedeți Turbo, de astăzi în cinematografe.

Vizionare plăcută!

P.S.: Nu cred că melcul era făcut din gumă Turbo.

2 Responses to “Cinefil – “Turbo””

    • Recomandari cinefile de weekend says:

      […] O recomandare TURBO de pe blogul lui Andrei. Da, foarte bun film. E si educativ, e si amuzant (are niste faze realmente tari). Recomand cu […]

    • Premierele săptămânii în România (2 – 8 august 2013) « says:

      […] încât să merita o vizită la cinema. Câteva dintre păreri se găsesc pe anzhelamovies, andreiciobanu.eu și […]