Acesta e un film pe care trebuie neapărat să îl vedeţi şi dacă aş fi în locul vostru m-aş grăbi atât de tare încât aş închide pagina asta şi aş fugi spre cel mai apropiat cinematograf. Încep cu sfârşitul pentru că aşa începe şi „The Grand Budapest Hotel”, un film despre care tot ce urmează să vă spun va fi doar „Genial, genial, genial!” şi pentru că n-am găsit un mod mai bun de a omagia un film care mi s-a părut… da, absolut genial.
Filmul prezintă povestea lui Gustave H. (jucat de Ralph Fiennes, unul dintre actorii mei preferaţi, pe care nu îl veţi mai recunoaşte din Schindler’s List, The English Patient, Skyfall sau, da…Harry Potter!), cel mai celebru recepţioner de la The Grand Budapest Hotel, un hotel faimos din Europa interbelică, şi a lui Zero Mustafa, un refugiat care îi devine ajutor la hotel, iar apoi, cel mai mai bun prieten. Domnul Gustave este un apropiat al tuturor celor care calcă pragul hotelului, dar mai ales al femeilor bătrâne, triste şi bogate. Când una dintre prietenele lui bogate este găsită moartă, Gustave moşteneşte un tablou scump, dar pentru a intra în posesia lui, trebuie să înfrunte o familie care nu vrea să lase să scape nimic din averea decedatei.
De aici se naşte un film pe care mi-e greu să îl clasific ca fiind comedie, dramă, acţiune sau thriller. Cred că e toate la un loc, ceea ce îl face atât de bun. Fiecare scenă din film e atent şi perfect construită, cu replici inteligente şi amuzante, cu cadre minunat filmate, cu răsturnări de situaţie, cu momente tragice care te fac să pufneşti în râs şi momente amuzante care îţi smulg doar un zâmbet nostalgic. Decorul şi muzica completează perfect acţiunea alertă, reuşind să surprindă într-un mod în acelaşi timp amuzant şi nostalgic atmosfera luxoasă, dar decandentă, a unei Europe în pragul celui de-al Doilea Război Mondial, un moment de schimbări profunde pe plan economic şi social.
Acesta e primul film regizat de Wes Anderson pe care l-am văzut. Pe IMDB recenziile sunt foarte, foarte bune, iar cei care par să cunoască filmele lui Anderson clasifică „The Grand Budapest Hotel” ca fiind capodopera lui. Eu nu pot să vă spun decât că vă aşteaptă 100 de minute de încântare vizuală şi auditivă.
Dintre toate filmele la care am fost până acum pentru a-mi da apoi cu părerea despre ele aici pe blogul lui Andrei, despre „Divergent” mi-e cel mai greu să scriu. Asta pentru că e greu să mă hotărăsc dacă să îl recomand ca fiind un film care merită văzut sau nu.
Need for Speed e versiunea film a celebrului joc cu maşini de curse pe care l-am jucat cu toţii măcar o dată, un fel de versiune a seriei “Fast and Furios”, de data aceasta a studiourilor DreamWorks, în colaborare cu Reliance Entertainment, Electronic Arts şi Bandito Brothers. Când am primit invitaţia de a vedea filmul, am avut senzaţia că de fapt mă duc să văd Fast and Furios, ajuns acum la filmul cu numărul 6. Din perspectiva unui profan într-ale seriei şi într-ale filmelor cu maşini de viteză în general, similitudinile dintre cele două au tot continuat pe parcursul celor două ore.
Mr. Peabody & Sherman e un film de animaţie adorabil, care mi-a făcut seara tare bună şi vă spun de pe acum că îl recomand. E adevărat, îmi plac mult animaţiile, aşadar, filmele colorate, cu poveşti amuzante şi personaje adorabile mă fac să nu pot fi obiectivă, deci ar trebui să ştiţi că voi spune doar lucruri bune.
„Nebraska” e un film alb-negru realizat în 2013. Acesta e primul lucru pe care îl observi şi e primul lucru care îl face inedit în peisajul filmelor pe care puteţi să le vedeţi anul acesta în cinematografe. A fost şi primul lucru care m-a făcut să ridic sprâncenele şi să spun: „Of, sper că nu e un film din acela care se vrea profund, dar care o să mă plictisească de moarte.” Nu a fost. Din contră.