Author: Loredana Costina

Posted on

Cinefil – “Short Term 12”

short term 12Short Term 12 e un loc unde adolescenţi din familii defavorizate, abandonaţi de părinţi sau ai căror părinţi sunt incapabili să îi crească sunt găzduiţi pentru o perioadă, ca punct de trecere spre un adăpost permanent, o familie adoptivă sau viaţa pe cont propriu. Responsabili de îngrijirea lor sunt patru tineri de 20 şi ceva de ani care au propriile poveşti, la fel de dramatice ca cele ale copiilor pe care trebuie să îi sprijine.

Povestea filmului e concentrată în jurul a trei personaje principale: Marcus, un tânăr care urmează să împlinească 18 ani, vârstă la care trebuie să părăsească adăpostul, însă nu se simte pregătit pentru viaţa de afară, Jayden, o adolescent rebelă dintr-o familie aparent bună, dar care ascunde o relaţie problematică cu tatăl ei, şi Grace, cea care conduce echipa de trei membri care trebuie să asigure în cadrul adăpostului un spaţiu sigur şi prietenos, dar care se confruntă cu amintirile din trecutul său în momentul în care o întâlneşte pe Jayden şi primeşte o veste la care nu se aştepta.

“Short Term 12” e un film care te impresionează tocmai pentru că nu încearcă să te impresioneze cu orice preţ. Poveştile prezentate au un aer natural, fiecare cadru e realist, actorii (mai ales Brie Larson în rolul lui Grace) oferă o reprezentaţie de zile mari, întreaga atmosferă e calmă, caldă şi are un soi de familiaritate care te face să ai senzaţia că te uiţi la o poveste despre un foarte bun prieten. Cu destulă dramă şi suspans pentru a te ţine în priză, cu dragoste, prietenie, poveşti de familie şi un optimism care îl face un film perfect pentru o după-amiază frumoasă.

Producția a câștigat Marele Premiu al Juriului în cadrul BIFF 2014 pentru „portretul convingător făcut căminului pentru copiii cu probleme și inspirat de tinerețea scenaristului-regizor; o poveste plină de emoție și care explorează multiplele fațete ale acestor suflete cicatrizate.”

Posted on

Cinefil – “52 de marţi”

52 de marțiCum ai reacţiona dacă ai afla într-o zi că mama ta a hotărât să devină bărbat? Din Australia vine anul acesta o poveste inedită şi emoţionantă despre o tânără de 16 ani care află într-o zi aparent banală că mama pe care o adoră decide să devină bărbat. Filmul a fost ultimul pe care l-am văzut în cadrul Bucharest International Film Festival (BIFF), fiind cel care a închis competiţia.

Trecerea de la femeie la bărbat ar trebui să dureze un an. Un an de tratamente hormonale, operaţii şi vizite la psihiatru, pentru o nouă identitate. Pentru a face acest lucru, cea care va deveni James îi cere fiicei sale de 16 ani, Billie, să se mute cu tatăl său, pentru a-i oferi spaţiul de care are nevoie în acest an. Hotărăsc să se vadă o dată pe săptămână. În fiecare marţi, de la 16:00 la 22:00. Povestea transformării lui James, felul în care Billie reacţionează în faţa unei astfel de veşti, confruntarea ei cu propria identitate sexuală şi provocările pe care le are de înfruntat o familie care încearcă să rămână unită sunt urmărite de-a lungul a 52 de zile de marţi. Din spusele producătorilor, atât a durat şi filmarea filmului: un an, în fiecare marţi.

Mi-a plăcut ideea de a urmări povestea lor doar pe parcursul unei singure zile a săptămânii. Desigur, ideea nu e nouă, felul în care a fost construit filmul mi-a amintit de “One Day”, în care povestea e urmărită pe parcursul unei singure zi a fiecărui an, dar e remarcabil pentru că au reuşit să construiască o poveste fără discontinuităţi, în care tensiunea creşte de la săptămână la săptămână, fără a dilua acţiunea şi fără a plictisi spectatorii. Subiectul nu e pentru toată lumea, dar nu trebuie să fi trecut printr-o astfel de experienţă pentru a înţelege problemele lui Billie, căreia o astfel de veste îi dă peste cap viaţa şi îi mai aruncă o provocare în şi aşa complicata experienţă a adolescenţei.

“Toată lumea spune că sunt matură şi admiră felul în care mă adaptez. Adevărul e că nu sunt aşa. Adevărul e că nu ai de ales.” spune Billie. În ciuda subiectului său sensibil, “52 de Marţi” nu e o poveste despre schimbarea de sex, ci despre acele schimbări care sunt inevitabile şi care ne zguduie universul, fie că sunt legate de familie, prieteni, dragoste sau doar de noi înşine.

Posted on

Cinefil – “About last night”

About last night“About last night” e povestea a doi foarte buni prieteni şi colegi de serviciu care cunosc două fete, foarte bune prietene şi colege de apartament. După primele 15 minute, filmul se transformă în povestea a două cupluri: unul format dintr-un el aventurier şi pasionat de sex şi o ea independentă şi feministă, pe care însă începe să o deranjeze că el nu e mai romantic, şi altul format dintr-un el romantic şi cu inima frântă şi o ea care nu mai crede în relaţii perfecte şi se îngroapă în muncă.

Pe măsură ce relaţia dintre primii “el şi ea” începe să meargă tot mai prost, culminând cu o despărţire urâtă, relaţia dintre ceilalţi “el şi ea” se concretizează în mutat împreună şi viaţă casnică, paşnică, dar plictisitoare. Relaţia complicată dintre cei patru prieteni ar trebui să dea naştere la o comedie cu multe faze amuzante, însă intenţia asta reuşeşte doar pe jumătate, fiind pe alocuri dominată de clişee şi glume care nu au reuşit să mă facă să râd în hohote. Totuşi, nu ştiu dacă asta era intenţia, pentru că după prima oră comedia la care mă aşteptam din trailer se transformă într-un film romantic şi uşor dramatic, care încearcă să atingă subiecte importante ca provocările unui cuplu ce încearcă să pornească o viaţă împreună sau dragostea care apare din cele mai puţin probabile circumstanţe.

Dacă vă plac comediile de tipul “o fată şi un băiat se întâlnesc într-un bar şi trăiesc un fel de mare iubire”, presărată cu situaţii amuzante, drame casnice, despărţiri, răzbunări şi împăcări foarte romantice, “About last night” ar putea fi o opţiune bună pentru o seară în care aveţi chef de un film uşor, fără împușcături sau situații complexe. Este un film care te binedispune, însă nu te face să te tăvălești pe jos de râs.

La urma urmei, râsul îngrașă…

Vizionare plăcută!

Posted on

Cinefil – “Noe”

NoeCe poţi să aduci nou în peisajul filmelor despre sfârşitul lumii, atât de încărcat de poveşti cu invazii extraterestre, asteroizi, erupţii vulcanice şi cutremure devastatoare? Răspunsul Hollywood-ului anul acesta a venit dintr-o poveste pe care o cunoaştem cu toţii, măcar din orele de religie de la şcoală. Prima distrugere a lumii: Potopul. Aşadar, de săptămâna aceasta, povestea lui Noe e jucată de unii dintre cei mai buni actori, într-o ecranizare cu adevărat spectaculoasă.

Dar, deşi o astfel de ecranizare nu s-a mai făcut, când am auzit că avem acum cea mai veche distrugere a lumii în 3D, m-am întrebat ce poţi să aduci nou într-o poveste atât de cunoscută, pentru a nu plictisi audienţa. Răspunsul a venit în primul rând din efectele speciale spectaculoase, care rămân principalul merit al filmului şi motivul pentru care v-aş recomanda să îl vedeţi, dar şi dintr-o reinterpretare a evenimentelor din jurul construcţiei arcei şi a călătoriei lui Noe şi a familiei sale pe arcă, în timpul marelui potop, prea puţin tratate în paginile Bibliei.

E important cred să vă spun că nu, din foarte multe puncte de vedere, “Noe” nu respectă relatarea despre potop din Biblie. Nu e un film religios în sensul respectării cu fidelitate a adevărului biblic şi nici nu cred că ar fi fost ceva spectaculos în a-l respecta. Dincolo de implicaţiile tragice ale distrugerii lumii, Biblia nu are niciun pasaj despre dificultăţile lui Noe de a accepta o astfel de sentinţă şi de a pune în aplicare un plan care va urma să schimbe lumea aşa cum o cunoaşte. Noe pe care îl cunoaşteţi din Biblie nu se clinteşte în faţa deciziei lui Dumnezeu, nu se întreabă, nu se îndoieşte, nu are nevoie de nimic altceva decât de cuvântul Lui, care e clar, lipsit de ambiguităţi.

Noe pe care îl veţi vedea în film e, cred, mult mai uman. Alegerile fireşti pe care le face Noe biblic nu sunt atât de fireşti în filmul regizat de Darren Aronofsky, iar aceasta transformă povestea clasică a potopului dintr-o poveste despre sfârşitul lumii, într-una despre drama umană în faţa unui astfel de eveniment şi a alegerilor pe care trebuie să le facă, într-o lume mult mai apropiată de a noastră, în care vocea lui Dumnezeu se aude prin semne, mai mult decât prin cuvinte clare, şi în care nimeni nu e în întregime bun sau rău.

Mi-a plăcut să îl revăd pe Russel Crowe într-un rol care mi s-a părut mai greu decât cel din “Gradiatorul” şi pe Emma Watson într-un rol mult diferit de cel din seria “Harry Potter”. Mi-a plăcut şi că “Noe” încearcă să fie mai mult decât un film despre apocalipsă, onorând, deşi fără a respecta întru totul Biblia, povestea naturii noastre umane şi a noului început al omenirii.

2 Responses to “Cinefil – “Noe””

 

Posted on

Cinefil – “La grande bellezza (The Great Beauty)”

La grande bellezzaUn film de 142 de minute, în italiană. Dacă nu eşti un adevărat cinefil, aşa cum eu nu aş putea să spun că sunt, doar aceste două lucruri ar putea să te sperie şi să spui “pas”. Pentru că mi-am propus să văd nu doar filme care par distractive şi relaxante, i-am dat o şansă. Şi bine am făcut, pentru că “La grande bellezza” (tradus “The Great Beauty”) e un film tare frumos, pe care eu l-aş revedea. A câştigat premiul Oscar pentru cel mai bun film străin şi a deschis ediţia de anul acesta a Bucharest International Film Festival (BIFF), ediţia cu numărul 10, care se desfăşoară în perioada 26 martie – 2 aprilie.

“La grande bellezza” e povestea lui Jep Gambardella, un scriitor devenit jurnalist  care îşi petrece tot timpul liber fiind sufletul petrecerilor extravagante din Roma. Deşi se autointitulează ca fiind scriitor, Jep a scris până acum o singură carte, a cărei glorie încă e discutată în cercul său social, ca amintire nostalgică a unui trecut în care viitorul părea mult mai strălucitor decât e. Una dintre principalele scene ale filmului, în primele minute, îl prezintă pe Jep la petrecerea sa de aniversare a 65 de ani. De aici, ceea ce urmează sunt evenimente care scot de sub strălucirea unei vieţi sociale croite cu atenţie minuţioasă tot ceea ce nu se vede la prima vedere: singurătatea, alienarea, tristeţea, resemnarea, dar şi un fel de frumuseţe.

I-am dat acestui film un mare plus pentru rolul lui Jep Gambardella, jucat minunat de Toni Servillo, un actor pe care nu ţin minte să-l fi văzut jucând în alte filme, iar asta a fost reconfortant. Cu minus, povestea e poate prea lungă şi cu multe elemente, cu  întâmplări care la prima vedere pot să pară că nu au prea mare legătură unele cu altele şi că nu se finalizează cu o concluzie pe care să o poţi lua cu tine afară din sală. Dar toate duc la viaţa lui Jep şi, ca în viaţă, câte dintre evenimentele vieţii noastre se termină cu o concluzie şi câte rămân nespuse, uitate undeva de-a lungul drumului? Privită cu îngăduinţă şi luând-o doar ca pe o metaforă, povestea încărcată de evenimente poate fi privită ca o frumoasă ţesătură care nu poate fi înţeleasă decât dacă o priveşti de la distanţă. În cazul concret, dacă treci peste primele 20 de minute, care pe mine m-au cam plictisit, şi dacă ai răbdare până la ultimul cadru, pentru că cuvintele lui Jep din ultimele momente ale filmului sunt cheia citirii unei poveşti minunat scrise şi regizate de Paolo Sorrentino.

În cuvintele lui Jep, frumuseţea acestui film e dincolo de “Bla, bla, bla” – urile cu care e încărcat pe alocuri, în cadrele minunate cu clădirile şi străzile Romei, care m-au făcut să îmi doresc tare mult să văd Roma, în jocul credibil al actorilor, în muzica frumoasă şi în banalitatea poveştilor sale, dacă ai puţină răbdare să priveşti dincolo de aparenţă. Recomand să îl vedeţi.

One response to “Cinefil – “La grande bellezza (The Great Beauty)””