Andrei Ciobanu

Dintre toate filmele la care am fost până acum pentru a-mi da apoi cu părerea despre ele aici pe blogul lui Andrei, despre „Divergent” mi-e cel mai greu să scriu. Asta pentru că e greu să mă hotărăsc dacă să îl recomand ca fiind un film care merită văzut sau nu.

Într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, locuitorii oraşului Chicago sunt izolaţi de restul lumii printr-un zid înalt. În interiorul oraşului, societatea este împărţită în cinci facţiuni, în funcţie de valoarea primordială pe care o cultivă: Candoare, Abnegaţie, Prietenie, Erudiţie şi Neînfricare. Fiecare facţiune are un rol esenţial în protecţia echilibrului societăţii pentru a evita un nou război. Alegerea de a fi membru al unei facţiuni este luată de fiecare persoană la împlinirea vârstei de 16 ani, în urma unui test care ar trebui să îi arate care e calitatea esenţială pe care o posedă. Dar lucrurile nu sunt atât de simple cum par şi nici societatea atât de paşnică pe cât ar trebui să fie. Când Beatrice, o tânără de 16 ani născută în facţiunea Abnegaţie, dă testul, rezultatul său este neconcludent. Un rezultat neconcludent înseamnă că eşti Divergent. A fi Divergent e în societatea lor o ameninţare, iar Beatrice trebuie să ascundă rezultatul testului său şi să aleagă o facţiune fără nici un fel de ghidare. Alege să se alăture Neînfricaţilor. Ce urmează nu vă voi spune aici, pentru că „Divergent” e genul de film la care eu m-aş uita pentru poveste, pe care dacă o cunoşti de la început, îşi pierde farmecul.

Iar povestea e principalul lucru care m-a atras la trailer şi pentru care v-aş recomanda să îl vedeţi. Filmul e în esenţă o distopie cu elemente din celebrul roman „1984”, un fel de „Equilibrium”, însă readaptat pentru publicul foarte tânăr. În acest ultim aspect stă „problema” filmului şi motivul pentru care mie nu mi-a plăcut chiar aşa de tare. Povestea de dragoste dintre Beatrice şi Four, pe care îl va întâlni în facţiune, are ceva din Twilight, iar dacă nu v-a plăcut Twilight sau dacă sunteţi genul care nu poate să suporte prea mult romantism într-un film care se vrea de acţiune/thriller, acesta e un serios punct în minus. De asemenea, sunt momente în film în care am simţit că s-ar fi dorit să fie pus accentul pe ceea ce simte Beatrice, pe confuzia şi frica ei în faţa alegerilor pe care trebuie să le facă fără a avea nici un indiciu în privinţa drumului corect, dar momentele acestea au fost insuficient dezvoltate, în detrimentul acţiunii şi a necesităţii de a construi o poveste de dragoste care ar trebui să îi transforme pe Beatrice şi pe Four în noul cuplu-obsesie al tinerilor din America şi nu numai. Merită notat aici că filmul e de fapt ecranizarea primei cărţi dintr-o trilogie de succes scrisă de Veronica Roth (primul volum a apărut în 2011), iar publicul ţintă la momentul lansării au fost tinerii.

Totuşi, mie mi-a plăcut filmul. Nu ştiu dacă a fost pentru că îmi plac distopiile şi am fost fascinată de felul în care e construită societatea lor (e adevărat, am sperat că vor fi mai multe informaţii despre asta în film) sau pentru că am fost într-o dispoziţie în care aveam nevoie să fiu distrasă de un film despre o altfel de lume, dar a fost un film bun pentru o seară în oraş. Şi pentru că am vrut să aflu mai multe despre societatea lor, m-am apucat de primul volum al cărţii. La momentul la care scriu asta, am citit 315 pagini şi, deşi am găsit prea puţine informaţii despre societatea lor, mi-a plăcut suficient de mult cât să…nu o las din mână. Cred că mă apuc şi de volumul doi.

Încă ceva, strict pentru fetele romantice: dacă nu ştiţi la ce film să mergeţi cu prietenul, care să aibă şi romantism, şi acţiune, şi să nu fie excesiv de greu de „digerat”, „Divergent” ar putea fi o opţiune excelentă.

Şi, uite aşa, mi-am dat seama că sunt şi eu puţin „divergentă”, ca să fiu în spiritul filmului. Desigur, ca să înţelegeţi ce am vrut să spun, ar trebui să mergeţi să îl vedeţi.