“World War Z” – Zombii, zombii şi iar zombii

Din buimăceală, cu cele mai bunicele intenţii

 

De-ar fi să-nşir acum numai francizele filmelor cu zombii, aş umple de-o cronicuţă. Ce să mai vorbim de detalierea pe titluri – atunci, precis ar ieşi ditamai textul, de soiul celor care-i exasperau pe mult iubiţii şi stimaţii cinefagicieni, pe vremea când le comiteam pe-acolo.

Dacă nu v-am spus, vă repet (cum se iesprima un apevist, pe vremuri, în armată): “Originalitatea nu înseamnă neapărat să spui ceva ce nu s-a mai spus – ci, de cele mai multe ori, să spui ceva ce s-a mai spus, dar într-un mod cum nu s-a mai spus” – lucru explicabil: chiar e greu să mai inventezi subiecte noi, s-au povestit aproape toate.

Cam acelaşi lucru încearcă şi echipa (numeroasă) a realizatorilor acestui al ţâşpelea film cu zombii. Ceva nou din ceva vechi. Problema e căci cam dau cu stângu-n dreptu’ când e vorba de definirea noului – şi, mai ales, de realizarea lui.

Ce-i drept, lucrurile n-au stat de la început chiar aşa. În romanul originar, Max Brooks (fiu al celebrului cuplu Mel Brooks & Anne Bancroft), chiar a conturat ceva original. Asumându-şi străvechea temă, Brooks a conceput o poveste care căuta să cuprindă impactul unui asemenea fenomen asupra întregii lumi, cu toate implicaţiile obligatorii: politice, sociale, militare, informative, microbiologice, etc., la nivel de ansamblu – în plus, construită relativ novator, sub forma unui pseudo-interviu cu eroul, îmbogăţit şi cu diverse fragmente mediatice (ştiri, declaraţii) şi o introducere de asemenea ficţională care deschidea drumul spre apariţia cărţii propriu-zise. Nu-i de mirare că Brad Pitt, amorezându-se el lulea de carte, şi-a propus s-o producă pentru ecran, dimpreună cu o echipă de încă zece tovarăşi (nici pe ăştia nu-i mai enumăr aici, că iar ne lungim). Îi voi nominaliza însă (pentru Aurita Zmeură) pe scenarişti – pentru că de la ei porneşte toată dandanaua, purcezând apoi (mai echilibrat) şi la capitolul regie.

Deci, screen story-ul a fost schiţat de J. Michael Staczynski – care, după multe televizorisme, a mai trecut şi pe la “Changeling” (2008 – Clint Eastwood), plus câteva dude – şi Matthew Michael Carnahan – “The Kingdom” (2007 – Peter Berg), “Lions for Lambs” (2007 – Robert Redford) şi “State of Play” (2009 – Kevin Macdonald), nişte mediocrităţi măcar onorabile. Acelaşi din urmă Carnahan a înjghebat şi scenariul, deopotrivă cu Drew Goddard – “Colverfield” (2008 – Matt Reeves; adică… mă-nţelegi!) – şi Damon Lindelof – “Cowboys & Aliens” (2011 – Jon Favreau), “Prometheus” (2012 – Ridley Scot)… Observând antecedentele făptaşilor, recunosc multe elemente văzute adineaori în film: concepţia asupra viziunii cinematografice politico-internaţionale (ca în “The Kingdom” şi “Lions for Lambs”), sau privind tratarea abruptă a genului catastrofic în metropole (vezi “Cloverfield”). Existau toate şansele ca în “World War Z” respectivii să progreseze pe aceleaşi direcţii – nu să dea îndărăpt.

De ce n-o fi mers…? Numai ei ştie. Ce n-a mers… se vede.

E limpede din pornire că materialul literar, amplu şi complex, obliga la comprimări. O primă stângăcie se remarcă privitor la componenta mediatică. Îmi vine-n minte “District 9″ (2009 – Neil Blomkamp), un alt eşec din cele mai bune intenţii, structurat pe aceeaşi formulă de abordare a realităţii – dar, cu toate neîmplinirile lui, mult mai consecvent şi coerent (cel puţin până la un punct). Aici, însă, procedeul e extrem de fals, rezumat la două coperţi – prima, penibilă: generic de început pe fundal de ştiri despre gripa aviară şi alte gripe, semi-telefonând ce va urma, dar fără nici o legătură; a doua, mai răsărită (dar insuficientă): un epilog punctând în cheie similară câteva episoade din lupta care va urma. Între ele, scenariul se strânge strict pe povestea personajului principal, dobândind amploare geopolitică doar în măsura în care-l însoţeşte din S.U.A. în Coreea de Sud, la Ierusalim, în Wales şi-napoi, dar fără a mai aborda procedeul ştirilor (ar fi mers şi fără, nici o problemă – numai de-ar fi fost împlinite alea din deschidere şi închidere).

Pe urmă, după ce-a trecut genericul, declanşarea acţiunii e de-o falsitate flagrantă: personajele merg cu maşina prin New York, se prind într-un ambuteiaj, habar n-au care-i necazul, şi ce să vezi, brusc şi dintr-o dată se dezlănţuie prăpădul, lumea-ntreagă fiind întoarsă cu susunjos de contaminarea zombistică! Chiar aşa, nene, chiar aşa? În “Cloverfield” mergea figura, acolo nasolu’ era doar acel bâzdâc gigantic proaspăt născut din spuma mării, dar aici avem de-a face cu o pandemie care-avea tot timpul să ajungă la urechile poporului – mai ales că, în carte, perioada răspândirii e dezvoltaă şi detaliată, inclusiv cu implicaţii semnificative (criza din China, implicând şi Taiwanul, apoi comerţul cu organe, fluxurile de refugiaţi şi emigranţi, etc.) În film, nimic din toate astea: hodoronc-tronc, ne-am trezit în zori de zi într-o lume de zombii!

Ulterior, mai intervin şi alte găuri logice, de parcă n-ar fi existat la vremea lui un Michael Crichton, care se documenta temeinic înainte de fiecare “Andromeda Strain”, “Sphere” sau “Congo”, ba chiar şi Stephen King, cu recentul său “Under the Dome” (recent apărut la NEMIRA, în traducerea pitbullsemnatului). Una dintre cele mai flagrante este cea a pârleazului sărit la Ierusalim: mişuna văzduhul de ciocloptere, da’ unu’ n-a văzut la timp că zombii se aburcau pe ziduri după modelul furnicilor – şi nu era-n miez de noapte, era ziua-n amiaza mare!

Se fâsâie şi moartea prematură a junelui savant trimis să caute soluţia – când cutezi a îndrăzni un astfel de artificiu îndrăzneţ-cutezător, adică să razi scurt şi pe neaşteptate un personaj-cheie, apoi îl potenţezi, frăţie, nu-l expediezi!

Asmenea, declanşarea haloimăsului din avion. Una la mână: cum a ajuns zombişoru-n debara? A doua la mână: cum se face că, în timp ce-ntr-un salon prăpădu’ creşte-ntr-un minut cât alţii-n şaizeci de secunde, nimeni din salonul vecin (adică, al nostru), aflat la o perdeluţă distanţă, nu prinde nimic de veste până nu-i prea târziu?

Ce-i drept (şi trist) e că unele din aceste gugumănii au şi oarece virtuţi – la nivelul regiei: secvenţele invaziei Ierusalimului sunt foarte bine filmate, precum şi momentul cu grenada aruncată-n disperare de cauză în avion, cauzând depresurizarea şi implicit sugerea zombiilor în mediul ambiant aerian… dar şi prăbuşirea imediat următoare a avionului dă chix, rasolită de nu se poate. (A, şi ce să vezi? S-a prăbuşit fix la doi paşi de locul unde voiau s-ajungă – care nici măcar nu era lângă aeroport!)

Survine, aici, o ciudăţenie privind regia: Mark Forster, care-a dovedit că le cam ştie – mai ales în “The Kite Runner” (2007) şi “Quantum of Solace” (2009). Pare evident că Forster a încercat o formulă oarecum originală (că tot vorbeam noi de originalitate, în introducere), un film cu zombii nu ca alea care s-au tot făcut, ci căutând să înscrie totul într-o cheie mai realistă, mai discret-spectaculoasă, fără ieftinătăţuri. Toate bune şi frumoase, dar a rămas complet nehotărât – şi, pe alocuri, chiar stângaci. La un prim nivel, a preferat să eludeze naturalismele proprii genului – nu veţi vedea potop de sfârtecări, viscere şi sânge artezian, ca-n atâtea alte filme – însă a picat în extrema cealaltă: a neclarităţii şi a sărăciei. De exemplu, un moment grav în sine, salvarea lui Segen prin tăierea mâinii deja contaminate, e atât de scurtat şi suptil, încât abia peste câteva minute te prinzi ce s-a întâmplat. La fel şi deja amintita moarte a tânărului savant. La fel şi de asemenea menţionata prăbuşire a avionului. Or, în asemenea cazuri, când vrei să înlocuieşti spectacularul cu discreţia, e musai să apelezi la sugestie, n-ai voie să pici în omisiuni retezat-răsuflat-neclare. În plus, mai există şi problema construirii secvenţelor importante – care trebuie să fie etapizate, gradate, oscilante, de tensiune aducătoare, nu trântite un-doi-ţoc-poc.

Tot la regie, Forster ne mai serveşte un paradox: filmează foarte bine, dar povesteşte foarte prost (spre deosebire de cele două filme pomenite anterior, unde dovedise un simţ narativ dens şi susţinut). Cum ziceam, există multe cadre splendide – mai ales cele cu masa viermuitoare a zombiilor formând piramide umane pe zidul Ierusalimului, sau îmbrăcând cu ale lor trupuri câte-un autobuz dat de-a rostogolul, sau măcar mişunând spasmodic-chiţăitor pe ici, pe colo. (Cadrele fără zombii sunt mult mai neinteresante.) Cu toate astea, povestea începe curând să treneze, în pofida gravităţii incidentelor, ajungând chiar să te îndemne la somn… Se înviorează, slavă Domnului, în ultima parte, când avem de-a face cu soluţia parţial salvatoare – o întorsătură realmente reuşită, despre care vă spun doar atât: nu e ceea ce căutau (vaccinul, antidotul, etc.), ci ceva care să ajute doar să-i imunizeze temporal şi periculos pe combatanţii anti-zombii. Ce-i drept, şi aici subzistă unele gropiţe logice cât casa – dar Forster măcar reuşeşte, în fine, să creeze din nou suspense, la fel ca în secvenţa de pe străzile New York-ului, demult, la început (of, şi iar dă cu bâta-n baltă, insistând pe acel prim-plan luuung de zombi care se smârcâie nas în nas cu Brad Pitt.

A, da – Brad Pitt. Păi, e Brad Pitt şi atâtt.

Ceilalţi actori sunt okay, în genere. Se mai distinge Daniella Kertsesz, în Segen.

Note bune şi pentru fotografia lui Ben Seresin, şi pentru muzica lui Marco Beltrami – n-are rost să detaliez. Cât despre departamentele de machiaj, decoruri, sunet, efecte speciale, efecte vizuale şi echipă de regie (tot felul de secunzi şi asistenţi), număraţi-i voi dacă vreţi, că de-atâta rulat în jos din mouse pe pagina de la IMDb, risc să fac scurtă la deget. Reiese totuşi, de aici, că filmul n-a fost nici pe departe low budget, cum ar fi putut da de înţeles economicitatea unor secvenţe ca alea pe care le-am acuzat, mai sus, de expediere superficială. Şi atunci, de ce n-au mers până la capăt? Nu cu explicitarea, dacă n-au vrut (şi e bine că n-au vrut), ci cu întregirea, cu rotunjimea, cu desăvârşirea?

Cel mai probabil, pentru că au ştiut doar parţial ce voiau, şi şi mai parţial cum să concretizeze ceea ce voiau. Intenţiile lor de a face un film cu zombii mai serios, mai sârmos, mai cum nu s-a mai făcut, au fost bunicele, dar modalităţile de realizare, din păcate, rămân cam buimăcele…

Pitbull (Mihnea Columbeanu)

20 iunie, 2013, 22:30-23:54

Bucureşti, România