The Purge– Ziua judecății reprezintă ecranizarea unei idei noi, inedite. O noapte pe an, totul e permis, toate nelegiuirile. Mă rog, în trailer… în film ai voie doar cu arme de maxim clasa 4 și nu ai voie să omori oficialitățile de rang 10. Nu știți ce-s alea? Nici eu.
Cu toate că ar trebui ca acest film să fie horror, eu am văzut și desene animate mai înfricoșătoare decât el. Nu am fost speriat nici măcar puțin, și cred că cel mai înfricoșător lucru din tot filmul e Timmy (să-mi ziceți că nu-i așa). E adevărat, numărul de crime pe metru pătrat este destul de mare, dar asta numai datorită locației destul de restrânse în care se petrece acțiunea.
Se pare că acest film ar fi costat 3 milioane de dolari și ar avea deja încasări de 30 milioane, în cele 3 săptămâni de la lansare. Destul de firesc să prindă la publicul american, public care are deja armele acasă și abia așteaptă o lege de genul ca să le poată șterge de praf, ca să nu se mai omoare prin școli. (#numazic). Cred că din cele 3 milioane $ majoritatea au mers la Ethan Hawke (Gattaca) și la Lena Headey (Terminator), cei doi actori principali ai acestei producții. În rest, să cumperi 3 săbii și 5 pistoale, nu e mare cheltuială. Pe curent n-au dat banii, acțiunea fiind mai mult pe întuneric (nu acțiune d-aia). Dar important e că și-au scos banii, nu?
Capitolul inprevizibilitate lasă de dorit maxim, ceea ce reprezintă un mare minus pentru un film care se vrea a fi horror. Probabil d-aia nu m-am speriat. Sau poate pentru că eram surprins de logica pe care o aveau cei din film. Logică americană, desigur.
În The Purge se spune că datorită acestei mari “sărbători”, SUA au devenit un fel de paradis. Rata șomajului e sub 1%, oamenii nu mai sunt bolnavi, numai lapte și miere. Asta pentru că în fiecare an, de Curățare sunt eliminați oamenii săraci, oamenii bolnavi și cei lipsiți de apărare. Însă nu se ia în calcul că cei bogați sunt bogați doar pentru că există unii care sunt săraci și care muncesc pe salarii mici, rămânând astfel săraci. Deci dacă-i elimini, nu mai are cine face munca de jos și automat lucrurile nu mai sunt așa de roze. Dar mă rog, e doar un film, nu trebuie să fie logic, nu?
M-a amuzat teribil că în tot filmul, există un singur personaj negru (afro-american, sau cum vreți voi să-i ziceți, el tot negru e). Și după ce că e el singura pată de culoare din tot peisajul ăsta ideal cu SUA moderne și perfecte, mai are și un rol de victimă.
Nu o să vă zic ce se întâmplă, să vă las să-l vedeți, vă spun însă să fiți atenți cum TOATE personajele bune trag perfect cu pistolul. Poate ăsta e viitorul, de când te naști știi să tragi cu pistolul. Mai e până în 2022, se poate întâmpla.
Mă opresc aici că altfel o să fie articolul meu mai lung decât filmul.
The Purge poate fi văzut în cinematografe începând de vineri, 28 iunie, fiind distribuit de Ro Image.
Recenzia ta coincide si cu impresia mea. Imprevizibilitate -zero, scenariu -zero scenografie-zero, conturare personaje-zero, Mesajul filmului ar fi cam asa : hai sa-i lasam pe oameni sa faca absolut cate nebuneli vor in 12 ore(precum elevii in recreatia mare), se racoresc si apoi in timpul anului criminalistii stau linistiti si per total vom avea o societate mai buna. Low budget movie : nu are lumini, nu are muzica , o singura locatie. Pana si in piesele de teatru avem mai multe locatii decat in filmul asta. Personajele negative si-au scos din debara costumele prafuite de Halloween si in loc sa strige “trick or treat”, striga ” come out, you fucking garbage, so that I can kill you”.
[…] ca similaritatile exista si nu suprapun idei comune pentru o reactie satisfacatoare.” iar Andrei : “M-a amuzat teribil că în tot filmul, există un singur personaj negru (afro-american, […]
Everybody Googles something. – The Internship (2013)
Fie că recunoaștem, fie că nu, trăim într-o lume dependentă de tehnologie. O lume în care orice ai face, la un momentdat te lovești de tehnologie. Chiar și în cazul în care ești un bun agent de vânzări “anii 90”.
O astfel de situație pune în scenă Shawn Levy, regizorul comediilor Night at the museum (1&2) (n-au legătură cu Noaptea albă a muzeelor). Atunci când carierele lor iau sfârșit în mod subit datorită tehnologiei, Billy (Vince Vaughn) și Nick (Owen Wilson) se hotărăsc să aplice pentru internship-uri la Google.
Stagiarii de la Google, tineri și pasionați de tehnologie, îi primesc cu reticență pe cei doi, însă își dau seama că împreună pot învăța lucruri noi. Astfel, avem o echipă formată din membri cu personalități aparent diametral opuse care reușește să se ridice la nivelul echipelor de stagiari de elită, de la universități de prestigiu.
Filmul este plin de umor, în principal umor de situație. Lumea face glume pe seama celor doi stagiari seniori, însă ei nu se lasă demoralizați, având în spate o vastă experiență în vânzări, domeniu în care încrederea în tine este primordială.
The Internship – Stagiarii reușește să sublinieze importanța creativității, atât în domeniul tehnologiei (în cadrul Google) dar și în viața reală. E bine să fii adaptabil și să fii deschis către noi orizonturi, pentru a nu rămâne legat de pătrățica ta care se învechește și devine ignorată.
Diferența dintre generații este cel mai bine subliniată în acest film în scena de la azilul de bătrâni când Billy are de ales între viața sa veche sau noul său vis. Antiteza dintre generațiile mai vechi și noile generații, îți arată că nu trebuie să fii legat de un grup (grupul persoanelor în vârstă, în acest caz) doar pentru că ai făcut parte din el, la un momentdat. Poți oricând încerca ceva nou, îndrăzneț, care s-ar putea să-ți aducă mai multă satisfacție.
Vă invit să vedeți The Internship – Stagiari, din 28 iunie în cinematografe, mulțumită Odeon Film.
De-ar fi să-nşir acum numai francizele filmelor cu zombii, aş umple de-o cronicuţă. Ce să mai vorbim de detalierea pe titluri – atunci, precis ar ieşi ditamai textul, de soiul celor care-i exasperau pe mult iubiţii şi stimaţii cinefagicieni, pe vremea când le comiteam pe-acolo.
Dacă nu v-am spus, vă repet (cum se iesprima un apevist, pe vremuri, în armată): “Originalitatea nu înseamnă neapărat să spui ceva ce nu s-a mai spus – ci, de cele mai multe ori, să spui ceva ce s-a mai spus, dar într-un mod cum nu s-a mai spus” – lucru explicabil: chiar e greu să mai inventezi subiecte noi, s-au povestit aproape toate.
Cam acelaşi lucru încearcă şi echipa (numeroasă) a realizatorilor acestui al ţâşpelea film cu zombii. Ceva nou din ceva vechi. Problema e căci cam dau cu stângu-n dreptu’ când e vorba de definirea noului – şi, mai ales, de realizarea lui.
Ce-i drept, lucrurile n-au stat de la început chiar aşa. În romanul originar, Max Brooks (fiu al celebrului cuplu Mel Brooks & Anne Bancroft), chiar a conturat ceva original. Asumându-şi străvechea temă, Brooks a conceput o poveste care căuta să cuprindă impactul unui asemenea fenomen asupra întregii lumi, cu toate implicaţiile obligatorii: politice, sociale, militare, informative, microbiologice, etc., la nivel de ansamblu – în plus, construită relativ novator, sub forma unui pseudo-interviu cu eroul, îmbogăţit şi cu diverse fragmente mediatice (ştiri, declaraţii) şi o introducere de asemenea ficţională care deschidea drumul spre apariţia cărţii propriu-zise. Nu-i de mirare că Brad Pitt, amorezându-se el lulea de carte, şi-a propus s-o producă pentru ecran, dimpreună cu o echipă de încă zece tovarăşi (nici pe ăştia nu-i mai enumăr aici, că iar ne lungim). Îi voi nominaliza însă (pentru Aurita Zmeură) pe scenarişti – pentru că de la ei porneşte toată dandanaua, purcezând apoi (mai echilibrat) şi la capitolul regie.
Deci, screen story-ul a fost schiţat de J. Michael Staczynski – care, după multe televizorisme, a mai trecut şi pe la “Changeling” (2008 – Clint Eastwood), plus câteva dude – şi Matthew Michael Carnahan – “The Kingdom” (2007 – Peter Berg), “Lions for Lambs” (2007 – Robert Redford) şi “State of Play” (2009 – Kevin Macdonald), nişte mediocrităţi măcar onorabile. Acelaşi din urmă Carnahan a înjghebat şi scenariul, deopotrivă cu Drew Goddard – “Colverfield” (2008 – Matt Reeves; adică… mă-nţelegi!) – şi Damon Lindelof – “Cowboys & Aliens” (2011 – Jon Favreau), “Prometheus” (2012 – Ridley Scot)… Observând antecedentele făptaşilor, recunosc multe elemente văzute adineaori în film: concepţia asupra viziunii cinematografice politico-internaţionale (ca în “The Kingdom” şi “Lions for Lambs”), sau privind tratarea abruptă a genului catastrofic în metropole (vezi “Cloverfield”). Existau toate şansele ca în “World War Z” respectivii să progreseze pe aceleaşi direcţii – nu să dea îndărăpt.
De ce n-o fi mers…? Numai ei ştie. Ce n-a mers… se vede.
E limpede din pornire că materialul literar, amplu şi complex, obliga la comprimări. O primă stângăcie se remarcă privitor la componenta mediatică. Îmi vine-n minte “District 9″ (2009 – Neil Blomkamp), un alt eşec din cele mai bune intenţii, structurat pe aceeaşi formulă de abordare a realităţii – dar, cu toate neîmplinirile lui, mult mai consecvent şi coerent (cel puţin până la un punct). Aici, însă, procedeul e extrem de fals, rezumat la două coperţi – prima, penibilă: generic de început pe fundal de ştiri despre gripa aviară şi alte gripe, semi-telefonând ce va urma, dar fără nici o legătură; a doua, mai răsărită (dar insuficientă): un epilog punctând în cheie similară câteva episoade din lupta care va urma. Între ele, scenariul se strânge strict pe povestea personajului principal, dobândind amploare geopolitică doar în măsura în care-l însoţeşte din S.U.A. în Coreea de Sud, la Ierusalim, în Wales şi-napoi, dar fără a mai aborda procedeul ştirilor (ar fi mers şi fără, nici o problemă – numai de-ar fi fost împlinite alea din deschidere şi închidere).
Pe urmă, după ce-a trecut genericul, declanşarea acţiunii e de-o falsitate flagrantă: personajele merg cu maşina prin New York, se prind într-un ambuteiaj, habar n-au care-i necazul, şi ce să vezi, brusc şi dintr-o dată se dezlănţuie prăpădul, lumea-ntreagă fiind întoarsă cu susunjos de contaminarea zombistică! Chiar aşa, nene, chiar aşa? În “Cloverfield” mergea figura, acolo nasolu’ era doar acel bâzdâc gigantic proaspăt născut din spuma mării, dar aici avem de-a face cu o pandemie care-avea tot timpul să ajungă la urechile poporului – mai ales că, în carte, perioada răspândirii e dezvoltaă şi detaliată, inclusiv cu implicaţii semnificative (criza din China, implicând şi Taiwanul, apoi comerţul cu organe, fluxurile de refugiaţi şi emigranţi, etc.) În film, nimic din toate astea: hodoronc-tronc, ne-am trezit în zori de zi într-o lume de zombii!
Ulterior, mai intervin şi alte găuri logice, de parcă n-ar fi existat la vremea lui un Michael Crichton, care se documenta temeinic înainte de fiecare “Andromeda Strain”, “Sphere” sau “Congo”, ba chiar şi Stephen King, cu recentul său “Under the Dome” (recent apărut la NEMIRA, în traducerea pitbullsemnatului). Una dintre cele mai flagrante este cea a pârleazului sărit la Ierusalim: mişuna văzduhul de ciocloptere, da’ unu’ n-a văzut la timp că zombii se aburcau pe ziduri după modelul furnicilor – şi nu era-n miez de noapte, era ziua-n amiaza mare!
Se fâsâie şi moartea prematură a junelui savant trimis să caute soluţia – când cutezi a îndrăzni un astfel de artificiu îndrăzneţ-cutezător, adică să razi scurt şi pe neaşteptate un personaj-cheie, apoi îl potenţezi, frăţie, nu-l expediezi!
Asmenea, declanşarea haloimăsului din avion. Una la mână: cum a ajuns zombişoru-n debara? A doua la mână: cum se face că, în timp ce-ntr-un salon prăpădu’ creşte-ntr-un minut cât alţii-n şaizeci de secunde, nimeni din salonul vecin (adică, al nostru), aflat la o perdeluţă distanţă, nu prinde nimic de veste până nu-i prea târziu?
Ce-i drept (şi trist) e că unele din aceste gugumănii au şi oarece virtuţi – la nivelul regiei: secvenţele invaziei Ierusalimului sunt foarte bine filmate, precum şi momentul cu grenada aruncată-n disperare de cauză în avion, cauzând depresurizarea şi implicit sugerea zombiilor în mediul ambiant aerian… dar şi prăbuşirea imediat următoare a avionului dă chix, rasolită de nu se poate. (A, şi ce să vezi? S-a prăbuşit fix la doi paşi de locul unde voiau s-ajungă – care nici măcar nu era lângă aeroport!)
Survine, aici, o ciudăţenie privind regia: Mark Forster, care-a dovedit că le cam ştie – mai ales în “The Kite Runner” (2007) şi “Quantum of Solace” (2009). Pare evident că Forster a încercat o formulă oarecum originală (că tot vorbeam noi de originalitate, în introducere), un film cu zombii nu ca alea care s-au tot făcut, ci căutând să înscrie totul într-o cheie mai realistă, mai discret-spectaculoasă, fără ieftinătăţuri. Toate bune şi frumoase, dar a rămas complet nehotărât – şi, pe alocuri, chiar stângaci. La un prim nivel, a preferat să eludeze naturalismele proprii genului – nu veţi vedea potop de sfârtecări, viscere şi sânge artezian, ca-n atâtea alte filme – însă a picat în extrema cealaltă: a neclarităţii şi a sărăciei. De exemplu, un moment grav în sine, salvarea lui Segen prin tăierea mâinii deja contaminate, e atât de scurtat şi suptil, încât abia peste câteva minute te prinzi ce s-a întâmplat. La fel şi deja amintita moarte a tânărului savant. La fel şi de asemenea menţionata prăbuşire a avionului. Or, în asemenea cazuri, când vrei să înlocuieşti spectacularul cu discreţia, e musai să apelezi la sugestie, n-ai voie să pici în omisiuni retezat-răsuflat-neclare. În plus, mai există şi problema construirii secvenţelor importante – care trebuie să fie etapizate, gradate, oscilante, de tensiune aducătoare, nu trântite un-doi-ţoc-poc.
Tot la regie, Forster ne mai serveşte un paradox: filmează foarte bine, dar povesteşte foarte prost (spre deosebire de cele două filme pomenite anterior, unde dovedise un simţ narativ dens şi susţinut). Cum ziceam, există multe cadre splendide – mai ales cele cu masa viermuitoare a zombiilor formând piramide umane pe zidul Ierusalimului, sau îmbrăcând cu ale lor trupuri câte-un autobuz dat de-a rostogolul, sau măcar mişunând spasmodic-chiţăitor pe ici, pe colo. (Cadrele fără zombii sunt mult mai neinteresante.) Cu toate astea, povestea începe curând să treneze, în pofida gravităţii incidentelor, ajungând chiar să te îndemne la somn… Se înviorează, slavă Domnului, în ultima parte, când avem de-a face cu soluţia parţial salvatoare – o întorsătură realmente reuşită, despre care vă spun doar atât: nu e ceea ce căutau (vaccinul, antidotul, etc.), ci ceva care să ajute doar să-i imunizeze temporal şi periculos pe combatanţii anti-zombii. Ce-i drept, şi aici subzistă unele gropiţe logice cât casa – dar Forster măcar reuşeşte, în fine, să creeze din nou suspense, la fel ca în secvenţa de pe străzile New York-ului, demult, la început (of, şi iar dă cu bâta-n baltă, insistând pe acel prim-plan luuung de zombi care se smârcâie nas în nas cu Brad Pitt.
A, da – Brad Pitt. Păi, e Brad Pitt şi atâtt.
Ceilalţi actori sunt okay, în genere. Se mai distinge Daniella Kertsesz, în Segen.
Note bune şi pentru fotografia lui Ben Seresin, şi pentru muzica lui Marco Beltrami – n-are rost să detaliez. Cât despre departamentele de machiaj, decoruri, sunet, efecte speciale, efecte vizuale şi echipă de regie (tot felul de secunzi şi asistenţi), număraţi-i voi dacă vreţi, că de-atâta rulat în jos din mouse pe pagina de la IMDb, risc să fac scurtă la deget. Reiese totuşi, de aici, că filmul n-a fost nici pe departe low budget, cum ar fi putut da de înţeles economicitatea unor secvenţe ca alea pe care le-am acuzat, mai sus, de expediere superficială. Şi atunci, de ce n-au mers până la capăt? Nu cu explicitarea, dacă n-au vrut (şi e bine că n-au vrut), ci cu întregirea, cu rotunjimea, cu desăvârşirea?
Cel mai probabil, pentru că au ştiut doar parţial ce voiau, şi şi mai parţial cum să concretizeze ceea ce voiau. Intenţiile lor de a face un film cu zombii mai serios, mai sârmos, mai cum nu s-a mai făcut, au fost bunicele, dar modalităţile de realizare, din păcate, rămân cam buimăcele…
[…] Pe la noi, blogdecinema.ro indică un cinemaMetru de 59%, iar părerile sună cam aşa: http://www.timesnewroman.ro, blogdecinema.ro, www.filmetari.com, www.andreiciobanu.eu. […]
Pentru că este o nouă săptămână, avem parte de un nou film bun. De data aceasta, în lumina reflectoarelor, sau mai bine zis în proiecția 3D și IMAX a cinematografelor, se află Man of Steel: Eroul . Sau, după cum i se spunea pe vremuri : Superman.
Cu un nou look, fără a mai avea chiloții roșii peste pantaloni, noul erou este întruchipat de Henry Cavill, pe care, sincer să fiu, l-am crezut tot filmul a fi tipul din Smallville (Tom Welling). Așa că, dacă vi se pare și vouă că e el, să știți că doar pare.
Man of Steel: Eroul incepe povestea lui Superman de la 0. Se sare peste etapa conceperii, dar ni se prezintă nașterea eroului. Cu tot cu părinții săi naturali. M-a amuzat să-l văd pe Russel Crowe în rolul lui Jor-El, cine ar fi crezut că Robin Hood e tatăl natural al lui Kal J ? Povestea continuă cu o scurtă istorie a vitorului planetei Krypton după trimiterea noului născut Superman pe Terra.
Avem apoi o schimbare bruscă de peisaj cu o călătorie rapidă în timp. De unde de abia ieșise din “ou”, acum Eroul este deja matur, singurele referiri la anii trecuți ca-n poveștile cu Harap-Alb fiind când are el flash-back-uri. Mai bine așa, decât deloc, nu? Oricum nu puteam discuta foarte mult de adolescența lui Superman, altfel se numea filmul Smallville.
În timp ce-și caută originile, Clark reușește să atragă mai multă atenție decât a evitat toată viața. Și din partea presei pământene, dar și din partea vechilor dușmani de pe Krypton. Mă rog, inamici ai neamului său, că nu e el atât de grozav încât să-și facă adversari chiar din scutece, cât o fi el de Superman.
Nu vă zic ce mari lupte și aventuri urmează pentru eroul nostru. Bătălii pline de efecte și de distrugeri demne de filmele cu apocalipsa, nu alta. Distrugerile m-au dus puțin cu gândul către Battleship, dar nu dau mai multe detalii.
Vă spun însă că aveți ocazia să-i mai vedeți în film, în roluri mai mult sau mai puțin marcante pe: Amy Adams – Lois Lane (Trouble with the curve); Michael Shannon – general Zod (Premium Rush); Diane Lane (Jumper); Harry Lennix (Matrix); Kevin Costner, dar și Laurence Fishburne . O distribuție de excepție pentru un film bun. Îi puteți vedea pe toți, în Man of Steel: Eroul, în cinematografe începând de vineri, 21 iunie.
Vizionare plăcută!
Mulțumesc MediaPro Distribution, IMAX și LIDL pentru o seară demnă de un film cu Superman (Man of Steel: Eroul).
P.S.: După ce vedeți filmul, poate mă lămuriți și pe mine unde a parcat el (Superman) marea sa navă și de ce n-a folosit-o în luptă….
Înainte să vă gândiți la cafele, vă spun că lipsește S-ul de la final. E doar Starbuck și e numele unei noi comedii canadiene, distribuite de Asociația Culturală Macondo.
Filmul Starbuck îl are în prim plan pe David Wozniak (Patrick Huard), care este urmărit de trecutul său, trecut format din 142 de tineri care l-au dat în judecată ca fiind tatăl lor biologic. Deoarece în tinerețe a donat spermă sub pseudonimul Starbuck, a ajuns să fie tatăl a 533 de copii. El încearcă să-i cunoască din umbră și, realizând că nu poate fi tatăl tuturor în același timp, hotărăște să devină îngerul păzitor al unora.
Chiar dacă e o comedie, se diferențiază de umorul american prin faze mai discrete și umor de situații, care abundă pe toată durata filmului. David este exemplul de om care stă și o freacă toată viața (pun intended) iar dintro dată se trezește că trebuie să devină responsabil și să-și asume lucrurile făcute în trecut.
Antoine Bertrand joacă rolul familistului care nu mai suportă stresul din familie și vrea să scape, concentrându-se pe cariera sa de avocat. Chiar dacă la început îl sfătuiește pe David să uite de povestea cu copiii, se hotărăște să-l ajute, reprezentându-l la proces.
Familia joacă un rol important și în cazul lui David (adevărata familie) când acesta este presat de recuperatori de datorii și se hotărăște să se apuce de cultivat marijuana. Clieșeu american, pus în antiteză cu faptul că iubita lui Starbuck e polițistă.
Când ai 533 de copii nu te mai miră să găsești varietate. Și poți avea jucători de fotbal profesioniști, actori, emo, gay sau chiar dependenți de droguri. Însă împreună se simt ca o familie, chiar dacă singura lor legătură comună, Starbuck, nu a fost printre ei.
Vă recomand să vedeți această comedie, pentru că merită.
Poate era bine sa ne spui si de ce merita si ce te-a impresionat pe tine, in mod particular. In fond asta un blog , poti spune orice, nu e imdb sau cinemagia, sau alt site de specialitate. Multumesc pentru recomandare.
am spus. Mi-a placut ca nu e umorul ala american, tâmp. E abordată o situație care se poate întâmpla. E un film bun. Cred că l-aș situa peste Hangover 3.
Pentru că este o nouă săptămână, avem parte de un nou film bun. De data aceasta, în lumina reflectoarelor, sau mai bine zis în proiecția 3D și IMAX a cinematografelor, se află Man of Steel: Eroul . Sau, după cum i se spunea pe vremuri : Superman.
Raluca Anka 
asociatiamacondoStarbuck
June 27, 2013 at 10:09 am
Recenzia ta coincide si cu impresia mea. Imprevizibilitate -zero, scenariu -zero scenografie-zero, conturare personaje-zero, Mesajul filmului ar fi cam asa : hai sa-i lasam pe oameni sa faca absolut cate nebuneli vor in 12 ore(precum elevii in recreatia mare), se racoresc si apoi in timpul anului criminalistii stau linistiti si per total vom avea o societate mai buna. Low budget movie : nu are lumini, nu are muzica , o singura locatie. Pana si in piesele de teatru avem mai multe locatii decat in filmul asta. Personajele negative si-au scos din debara costumele prafuite de Halloween si in loc sa strige “trick or treat”, striga ” come out, you fucking garbage, so that I can kill you”.