Martie. Undeva spre sfârșit. Soarele își făcuse simțită prezența în ultima perioadă, însă de două zile parcă iarna își ascuțea din nou colții.

Și mă trezește curieru’ FAN că iar e la poartă. Niciodată nu anunță dinainte că vine. Mă dau jos din pijamale, mă duc, iau pachetul, și când desfac primul strat de hârtie rămân șocat. Un pachet superb, încă rămas intact după transportul prin gropile bucureștene, inscripționat scurt: “vacanța perfectă”. Mă gândeam că iar mi-au adus aștia drogurile vecinilor. Dar apoi m-am gândit că e prea dimineață și totuși curierul avea numele meu. Așa că l-am desfăcut.

Înăuntru misterul se amplifică. Una bucată costum de baie din două piese, ca cel din poza alăturată. Îl ridic să mă uit la el și pică un bilet: Ghici unde plecăm mâine?! . Îl întorc pe verso și era trecut un număr de telefon. Sun la numărul respectiv și o voce sexy îmi răspunde:

–          Ți-am captat atenția?

Nu mă așteptam la un răspuns așa direct, dar mi-am amintit de replica din Django Unchained:

–          Ai avut curiozitatea mea, acum ai atenția mea.

–          Foarte poetic. Păstrează-te pentru plimbare.

–          Plimbare? Mergem la Germanos? Nu văd legătura cu micul cadou.

–          Văd că încă ai acel simț al umorului de care m-am îndrăgostit. Am rezervat bilete pentru Hawaii. Mâine la 9. Costumul tău de baie e la mine. Al meu e acum la tine. Nu ar fi frumos să mă lași să plec dezbrăcată, nu crezi?

–          Stai puțin. De care te-ai îndrăgostit? Ne cunoaștem? Ești sigură că nu e o greșeală?

–          Eu nu greșesc.  Ne-am cunoscut acum fix un an. În martie 2012. Ne-am întâlnit accidental,  la facultate. Am stat la cafea și apoi nu am mai vorbit pentru că eu am plecat în state.

–          Da, acum îmi amintesc. Xela, nu? N-am crezut că te voi revedea vreodată. Cum m-ai găsit?

–          E, n-a fost greu. Atunci mi-ai spus numele. Am căutat pe Google și chiar dacă pe Facebook ești ascuns, am aflat că ești mare blogger. Am făcut mici cercetări și am aflat tot. Te deranjează?

–          Nu, nicidecum. Mă surprinde. În general eu sunt stalkerul. Și chiar nu mă așteptam la așa ceva.

–    Mă bucur. Asta a fost intenția. N-avea niciun farmec dacă știai.

–          Nu ne putem întâlni să discutăm detaliile față în față?

–          Nu. Ne vom vedea mâine la 8 la aeroport. Detalii îți pot da acum. O să fie o săptămână de vis, în Hawaii, pe plaja Waikiki. Soare mult, cocktailuri, plimbări, timp doar pentru noi, să recuperăm tot ce-am pierdut în acest an.

–          Dar e de abia martie, nu e frig și acolo?

–          Nu, am verificat. Erau 25*C ieri. Acolo e cald și în martie. Nu-mi spune că te-ai speriat.

–          În niciun caz. Sunt doar în stare de șoc. Cum de îți permiți tu să mă inviți pe mine într-o astfel de vacanță? Finaniar, mă refer.

–          Lucrezi la ANAF sau ce? Parcă erai blogger…

–          Tocmai, sunt blogger, știu că o astfel de vacanță e scumpă.

–          Nu contează cât costă, am eu banii, e cadou. Un cadou de întoarcere acasă.

–          Bine, dar eu nu ți-am luat nimic…

–          Cadoul pe care mi-l oferi e simpla ta prezență. Așa că lasă surprinderea și apucă-te să faci bagaje. Că poate mă răzgândesc…

–          Fără răzgândiri sau alte glume. Apropo de glume, poți să-mi trimiți pe mail biletul de avion, să văd că nu e o farsă?

–          Sigur. Ne vedem mâine.

Și a închis. De tot. Am încercat s-o sun din nou, dar în zadar. Abonatul nu putea fi contactat și pace. Mailul a venit la câteva minute. Motiv pentru care am dat curs invitației sale.

A fost o săptămână de vis, în care doar de visat n-am avut timp. Am învățat să fac surfing, ne-am plimbat pe vulcani, am făcut plajă. Când ne-am întors mi-a spus însă că lucrurile între noi vor lua o pauză.

Până la anu’ în martie.

Articol scris pentru Spring Super Blog 2013, martie 2013.