Cinefil – “Noe”

Ce poţi să aduci nou în peisajul filmelor despre sfârşitul lumii, atât de încărcat de poveşti cu invazii extraterestre, asteroizi, erupţii vulcanice şi cutremure devastatoare? Răspunsul Hollywood-ului anul acesta a venit dintr-o poveste pe care o cunoaştem cu toţii, măcar din orele de religie de la şcoală. Prima distrugere a lumii: Potopul. Aşadar, de săptămâna aceasta, povestea lui Noe e jucată de unii dintre cei mai buni actori, într-o ecranizare cu adevărat spectaculoasă.

Dar, deşi o astfel de ecranizare nu s-a mai făcut, când am auzit că avem acum cea mai veche distrugere a lumii în 3D, m-am întrebat ce poţi să aduci nou într-o poveste atât de cunoscută, pentru a nu plictisi audienţa. Răspunsul a venit în primul rând din efectele speciale spectaculoase, care rămân principalul merit al filmului şi motivul pentru care v-aş recomanda să îl vedeţi, dar şi dintr-o reinterpretare a evenimentelor din jurul construcţiei arcei şi a călătoriei lui Noe şi a familiei sale pe arcă, în timpul marelui potop, prea puţin tratate în paginile Bibliei.

E important cred să vă spun că nu, din foarte multe puncte de vedere, “Noe” nu respectă relatarea despre potop din Biblie. Nu e un film religios în sensul respectării cu fidelitate a adevărului biblic şi nici nu cred că ar fi fost ceva spectaculos în a-l respecta. Dincolo de implicaţiile tragice ale distrugerii lumii, Biblia nu are niciun pasaj despre dificultăţile lui Noe de a accepta o astfel de sentinţă şi de a pune în aplicare un plan care va urma să schimbe lumea aşa cum o cunoaşte. Noe pe care îl cunoaşteţi din Biblie nu se clinteşte în faţa deciziei lui Dumnezeu, nu se întreabă, nu se îndoieşte, nu are nevoie de nimic altceva decât de cuvântul Lui, care e clar, lipsit de ambiguităţi.

Noe pe care îl veţi vedea în film e, cred, mult mai uman. Alegerile fireşti pe care le face Noe biblic nu sunt atât de fireşti în filmul regizat de Darren Aronofsky, iar aceasta transformă povestea clasică a potopului dintr-o poveste despre sfârşitul lumii, într-una despre drama umană în faţa unui astfel de eveniment şi a alegerilor pe care trebuie să le facă, într-o lume mult mai apropiată de a noastră, în care vocea lui Dumnezeu se aude prin semne, mai mult decât prin cuvinte clare, şi în care nimeni nu e în întregime bun sau rău.

Mi-a plăcut să îl revăd pe Russel Crowe într-un rol care mi s-a părut mai greu decât cel din “Gradiatorul” şi pe Emma Watson într-un rol mult diferit de cel din seria “Harry Potter”. Mi-a plăcut şi că “Noe” încearcă să fie mai mult decât un film despre apocalipsă, onorând, deşi fără a respecta întru totul Biblia, povestea naturii noastre umane şi a noului început al omenirii.