Category: Cinefil

Posted on

Cinefil – “Jeune et Jolie – Tânără şi frumoasă”

Jeune et jolieAm văzut „Jeune et Jolie” în prima zi a Bucharest International Film Festival şi a fost o surpriză foarte plăcută. Nu mă aşteptam la nimic înainte să intru în sală, pentru că am decis să mă las surprinsă de orice ar urma să văd pe ecran. Şi bine am făcut.

„Jeune et Jolie” e povestea unui an din viaţa unei tinere de 17 ani care decide să devină prostituată. Nu pentru bani, deşi mulţi bani sunt implicaţi în această ecuaţie, ci pentru experienţă şi pentru plăcerea jocului. Povestea în sine e inedită, prin faptul că această tânără şi frumoasă nu are nimic din profilul clasic al prostituatei: nevoi financiare, o copilărie marcată de abuzuri sau probleme sociale grave. E suprinzător de normală, iar această normalitate te face să empatizezi cu povestea ei, dincolo de ineditul situaţiei. În această poveste în sine simplă mai e implicată o mamă cu un serviciu bun şi care câştigă suficient pentru a-i asigura fiicei sale tot ce îşi doreşte, care nu bănuieşte nimic pentru mult timp, un tată vitreg care e prins în mijlocul unei drame familiale pe care nu ştie cum să o trateze, un frate care îşi adoră sora, prieteni de familie, liceeni care experimentează dramele primelor iubiri la 17 ani, un psiholog deosebit de înţelegător şi da, mulţi bărbaţi care apelează la serviciile tinerei noastre prostituate.

Mi-a plăcut că „Jeune et Jolie”  nu are nimic vulgar, în ciuda subiectului său. Nu are nici un grad ridicat de dramatism inutil. Regizorul Francois Ozon reuşeşte un film cu un subiect dramatic pe care îl tratează neobişnuit de uşor şi detaşat, aproape ca o comedie, şi te lasă să meditezi şi să îţi dai singur răspunsurile la întrebări de tipul: „De ce ar face cineva o astfel de alegere?” sau „Unde ar putea să ducă o astfel de alegere?”. În plus, jocul actorilor e foarte credibil, iar Marine Vacth e cu adevărat tânără şi foarte frumoasă, iar pentru rolul său jucat cu autenticitate şi fără inhibiţii a fost nominalizată la Cesar – categoria „Tânără speranţă”.

Posted on

Cinefil – Al doilea joc

Al doilea joc“A fost sau n-a fost”, titlul primului film al lui Corneliu Porumboiu, avea să prevestească încă din 2006 întrebarea ce rămâne pe buzele publicului după ce 8 ani mai târziu vede noul film al regizorului, intitulat “Al doilea joc”.

Cu toate că aceasta e o întrebare foarte des întâlnită în fotbal, aici se formulează cam așa: „A fost sau n-a fost film?”. O întrebare legitimă, având în vedere că pe durata celor 97 de minute de proiecție nu se vede decât un meci de fotbal de acum 25 de ani. E film sau e meci se întreabă și Marin de la Blog de cinema, concluzionând că de fapt, ar fi un experiment.

E un experiment că așa declarase și Corneliu Porumboiu. Parcă e puțin prea mult să-l numesc regizor al alcestei pelicule, având în vedere că nici el nu o face pe genericul filmului. Un experiment în care spectatorul este invitat să vadă un meci cu un rezultat cunoscut, un meci fără prea mult fotbal în adevăratul sens al cuvântului. Singura contribuție a “regizorului” este aceea că, din când în când, întrerupe gâjâiala produsă de reportofonul ieftin pentru a mai schimba câte o replică (aparent interesată) cu tatăl său, care la vremea aceea a arbitrat meciul respectiv.

“Al doilea joc”, filmul despre primul meci arbitrat de Adrian Porumboiu după ce fiul său a primit un telefon de amenințare în care era “rugat” să nu arbitreze această repriză, pare un film improvizat, fără niciun fel de buget și niciun fel de muncă. Mă rog, nu luăm în considerare promovarea. Să iei un reportofon și să înregistrezi o discuție între tine și o persoană care-ți e rudă de gradul I, nu necesită cineștie ce talent. E o idee nouă, asta e adevărat. De aici și până la a investi 90 de minute din viață, e cale relativ lungă.

“Sala a fost plină. Am înţeles că nu au ieşit decît vreo trei oameni în timpul proiecţiei! Nu e rău!” , declarase cu amuzament pentru GSP, Corneliu Porumboiu în timp ce se afla la Berlinala 2014. Deci, se pare că nici el nu are așteptări foarte mari. E normal ca sala să fie plină pentru că se presupune că filmele de acolo au ceva de spus. Iar oamenii care au rămas până la sfârșit (ca și mine, de altfel), au sperat că poate în al doisprezecelea ceas se va întâmpla ceva, va exista un input al regizorului. Dar nimic.  După cum bine a rezumat William Totok, corespondent RFI la Berlin:

“Filmul, realizat cu mijloace tehnice minimale, nu transportă spre spectator nimic altceva decît o plictiseală care se prelungeşte peste 90 de minute, cît timp a ţinut un meci de fotbal între echipele Dinamo şi Steaua în 1988″.

One Response to “Cinefil – Al doilea joc”

    • Interviul saptamanii – Andrei Ciobanu: “…poți spune că m-am apucat de blogging pentru că am considerat că nu ai competiție suficient de puternică.” | blogger CU GREUTATE pe un blog CU DE TOATE says:

      July 27, 2014 at 1:23 pm

      […] Andrei Ciobanu: Super. Nu cred că am un gen preferat, depinde de film. Îmi plac filmele horror, dar există și filme proaste. Prefer să evit filmele românești după ce am văzut Al doilea joc. […]

      Reply

 

Posted on

Cinefil – “About last night”

About last night“About last night” e povestea a doi foarte buni prieteni şi colegi de serviciu care cunosc două fete, foarte bune prietene şi colege de apartament. După primele 15 minute, filmul se transformă în povestea a două cupluri: unul format dintr-un el aventurier şi pasionat de sex şi o ea independentă şi feministă, pe care însă începe să o deranjeze că el nu e mai romantic, şi altul format dintr-un el romantic şi cu inima frântă şi o ea care nu mai crede în relaţii perfecte şi se îngroapă în muncă.

Pe măsură ce relaţia dintre primii “el şi ea” începe să meargă tot mai prost, culminând cu o despărţire urâtă, relaţia dintre ceilalţi “el şi ea” se concretizează în mutat împreună şi viaţă casnică, paşnică, dar plictisitoare. Relaţia complicată dintre cei patru prieteni ar trebui să dea naştere la o comedie cu multe faze amuzante, însă intenţia asta reuşeşte doar pe jumătate, fiind pe alocuri dominată de clişee şi glume care nu au reuşit să mă facă să râd în hohote. Totuşi, nu ştiu dacă asta era intenţia, pentru că după prima oră comedia la care mă aşteptam din trailer se transformă într-un film romantic şi uşor dramatic, care încearcă să atingă subiecte importante ca provocările unui cuplu ce încearcă să pornească o viaţă împreună sau dragostea care apare din cele mai puţin probabile circumstanţe.

Dacă vă plac comediile de tipul “o fată şi un băiat se întâlnesc într-un bar şi trăiesc un fel de mare iubire”, presărată cu situaţii amuzante, drame casnice, despărţiri, răzbunări şi împăcări foarte romantice, “About last night” ar putea fi o opţiune bună pentru o seară în care aveţi chef de un film uşor, fără împușcături sau situații complexe. Este un film care te binedispune, însă nu te face să te tăvălești pe jos de râs.

La urma urmei, râsul îngrașă…

Vizionare plăcută!

Posted on

Cinefil – “Noe”

NoeCe poţi să aduci nou în peisajul filmelor despre sfârşitul lumii, atât de încărcat de poveşti cu invazii extraterestre, asteroizi, erupţii vulcanice şi cutremure devastatoare? Răspunsul Hollywood-ului anul acesta a venit dintr-o poveste pe care o cunoaştem cu toţii, măcar din orele de religie de la şcoală. Prima distrugere a lumii: Potopul. Aşadar, de săptămâna aceasta, povestea lui Noe e jucată de unii dintre cei mai buni actori, într-o ecranizare cu adevărat spectaculoasă.

Dar, deşi o astfel de ecranizare nu s-a mai făcut, când am auzit că avem acum cea mai veche distrugere a lumii în 3D, m-am întrebat ce poţi să aduci nou într-o poveste atât de cunoscută, pentru a nu plictisi audienţa. Răspunsul a venit în primul rând din efectele speciale spectaculoase, care rămân principalul merit al filmului şi motivul pentru care v-aş recomanda să îl vedeţi, dar şi dintr-o reinterpretare a evenimentelor din jurul construcţiei arcei şi a călătoriei lui Noe şi a familiei sale pe arcă, în timpul marelui potop, prea puţin tratate în paginile Bibliei.

E important cred să vă spun că nu, din foarte multe puncte de vedere, “Noe” nu respectă relatarea despre potop din Biblie. Nu e un film religios în sensul respectării cu fidelitate a adevărului biblic şi nici nu cred că ar fi fost ceva spectaculos în a-l respecta. Dincolo de implicaţiile tragice ale distrugerii lumii, Biblia nu are niciun pasaj despre dificultăţile lui Noe de a accepta o astfel de sentinţă şi de a pune în aplicare un plan care va urma să schimbe lumea aşa cum o cunoaşte. Noe pe care îl cunoaşteţi din Biblie nu se clinteşte în faţa deciziei lui Dumnezeu, nu se întreabă, nu se îndoieşte, nu are nevoie de nimic altceva decât de cuvântul Lui, care e clar, lipsit de ambiguităţi.

Noe pe care îl veţi vedea în film e, cred, mult mai uman. Alegerile fireşti pe care le face Noe biblic nu sunt atât de fireşti în filmul regizat de Darren Aronofsky, iar aceasta transformă povestea clasică a potopului dintr-o poveste despre sfârşitul lumii, într-una despre drama umană în faţa unui astfel de eveniment şi a alegerilor pe care trebuie să le facă, într-o lume mult mai apropiată de a noastră, în care vocea lui Dumnezeu se aude prin semne, mai mult decât prin cuvinte clare, şi în care nimeni nu e în întregime bun sau rău.

Mi-a plăcut să îl revăd pe Russel Crowe într-un rol care mi s-a părut mai greu decât cel din “Gradiatorul” şi pe Emma Watson într-un rol mult diferit de cel din seria “Harry Potter”. Mi-a plăcut şi că “Noe” încearcă să fie mai mult decât un film despre apocalipsă, onorând, deşi fără a respecta întru totul Biblia, povestea naturii noastre umane şi a noului început al omenirii.

2 Responses to “Cinefil – “Noe””

 

Posted on

Cinefil – “The Grand Budapest Hotel”

The Grand Budapest Hotel - posterAcesta e un film pe care trebuie neapărat să îl vedeţi şi dacă aş fi în locul vostru m-aş grăbi atât de tare încât aş închide pagina asta şi aş fugi spre cel mai apropiat cinematograf. Încep cu sfârşitul pentru că aşa începe şi „The Grand Budapest Hotel”, un film despre care tot ce urmează să vă spun va fi doar „Genial, genial, genial!” şi pentru că n-am găsit un mod mai bun de a omagia un film care mi s-a părut… da, absolut genial.

Filmul prezintă povestea lui Gustave H. (jucat de Ralph Fiennes, unul dintre actorii mei preferaţi, pe care nu îl veţi mai recunoaşte din Schindler’s List, The English Patient, Skyfall sau, da…Harry Potter!), cel mai celebru recepţioner de la The Grand Budapest Hotel, un hotel faimos din Europa interbelică, şi a lui Zero Mustafa, un refugiat care îi devine ajutor la hotel, iar apoi, cel mai mai bun prieten. Domnul Gustave este un apropiat al tuturor celor care calcă pragul hotelului, dar mai ales al femeilor bătrâne, triste şi bogate. Când una dintre prietenele lui bogate este găsită moartă, Gustave moşteneşte un tablou scump, dar pentru a intra în posesia lui, trebuie să înfrunte o familie care nu vrea să lase să scape nimic din averea decedatei.

De aici se naşte un film pe care mi-e greu să îl clasific ca fiind comedie, dramă, acţiune sau thriller. Cred că e toate la un loc, ceea ce îl face atât de bun. Fiecare scenă din film e atent şi perfect construită, cu replici inteligente şi amuzante, cu cadre minunat filmate, cu răsturnări de situaţie, cu momente tragice care te fac să pufneşti în râs şi momente amuzante care îţi smulg doar un zâmbet nostalgic. Decorul şi muzica completează perfect acţiunea alertă, reuşind să surprindă într-un mod în acelaşi timp amuzant şi nostalgic atmosfera luxoasă, dar decandentă, a unei Europe în pragul celui de-al Doilea Război Mondial, un moment de schimbări profunde pe plan economic şi social.

Acesta e primul film regizat de Wes Anderson pe care l-am văzut. Pe IMDB recenziile sunt foarte, foarte bune, iar cei care par să cunoască filmele lui Anderson clasifică „The Grand Budapest Hotel” ca fiind capodopera lui. Eu nu pot să vă spun decât că vă aşteaptă 100 de minute de încântare vizuală şi auditivă.