„Nebraska” e un film alb-negru realizat în 2013. Acesta e primul lucru pe care îl observi şi e primul lucru care îl face inedit în peisajul filmelor pe care puteţi să le vedeţi anul acesta în cinematografe. A fost şi primul lucru care m-a făcut să ridic sprâncenele şi să spun: „Of, sper că nu e un film din acela care se vrea profund, dar care o să mă plictisească de moarte.” Nu a fost. Din contră.
Filmul prezintă câteva zile din viaţa lui Woody Grant, un bătrân care pleacă împreună cu fiul său din Billings, Montana, spre Lincoln, Nebraska, pentru a-şi ridica premiul de 1,000,000 de dolari pe care insistă că l-a câştigat. Pe drum, fac o oprire de două zile la familia lui din Nebraska, prilej de întâlnire cu fraţii, vechii prieteni, vecinii şi o iubire uitată. Dar filmul nu e despre un premiu de 1,000,000 de dolari, iar acesta este un lucru de care îţi dai seama din primele minute.
Pe fondul unui fir narativ simplu, „Nebraska” e o analiză lucidă, inteligentă, emoţionantă şi amuzantă a societăţii americane, a relaţiilor de cuplu şi de familie, a bătrâneţii, a încercării de a găsi un sens în aventura asta pe care o numim viaţă. Un film cu cadre simple şi realiste din oraşele americane mici, mult diferite de imaginile cu podurile şi clădirile din New York şi San Francisco, atât de folosite în filmele americane, şi cu replici inteligente, amuzante şi acide, care poate să te facă să râzi în hohote, să zâmbeşti amar şi să te întristezi, în acelaşi timp.
Cele 6 nominalizări la premiul Oscar (printre care, pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun actor într-un rol principal, cea mai bună actriţă într-un rol secundar) sunt meritate pe deplin. Ar fi meritat măcar un Oscar, iar Woody Grant e jucat impecabil de Bruce Dern, rol pentru care a şi câştigat premiul pentru cel mai bun actor la festivalul de la Cannes. M-a impresionat mult June Squibb, în rolul soţiei lui Woody, care la cei 84 de ani ai săi face un rol minunat. Iar regizorul, Alexander Payne, e născut în Nebraska, ceea ce ar putea să explice de ce fiecare cadru pare autentic şi realist.
Şi muzica, of, muzica. Melodia pe care o auziţi în trailer şi într-o mare parte din film, la fel ca toată coloana sonoră a filmului, e compusă de Mark Orton şi mi s-a părut absolut superbă.
Nu garantez că o să vă placă. Nu ştiu dacă cele cinci persoane care au ieşit din sală înainte de final mi-ar da dreptate când vă spun că e un film magnific, dar mie aşa mi s-a părut şi nu mai am multe cuvinte pentru a vă spune cât de mult mi-a plăcut. Mai bine mergeţi şi îl vedeţi, de vinerea viitoare, în cinematografe, fiind adus de Intercom Film.
300: Ascensiunea unui imperiu reprezinta alaturi de 300: Eroii de la Termopile o ecranizare impresionanta a istoriei Greciei, in care actiunea se desfasoara intr-un alt cadru comparativ cu prima parte, si anume pe mare.
Ce ai face dacă ai afla că mai ai de trăit doar 30 de zile? Ţi-ai pune treburile în ordine, te-ai împăca cu lumea, ai pleca într-un loc cu mult soare, undeva unde ţi-ai dorit mereu să ajungi sau ai lupta pentru o soluţie, în ciuda pronosticului şi a sfaturilor medicale? Mereu am simţit că nu aş putea să îmi privesc sfârşitul cu seninătate, că nu e nimic glorios în a muri, nimic cu care să te împaci, nimic de câştigat dintr-o astfel de experienţă, dintr-un astfel de moment, din a şti, cu certitudine, că sfârşitul e foarte aproape. Poate de aceea nu am înţeles niciodată filmele în care protagoniştii îşi acceptă cu seninătate sfârşitul şi poate de aceea mi-a plăcut atât de mult Dallas Buyers Club.
La nici 24 de ore de la publicarea articolului în care vă invitam să vedeți 
După lungi așteptări (pentru cei din SUA, nu pentru noi), nimfomana lui von Trier revine pe marile ecrane în Nymphomaniac volumul 2.
March 6, 2014 at 1:01 am
[…] ps2: Despre Dallas Buyers Club au mai scris (si au facut-o foarte bine) Angela, Cosmin – AmDoar18Ani, Ioana (pe KoolHunt) si Loredana (pe AndreiCiobanu.eu). […]