Category: Cinefil

Înainte să incep, vreau să menționez că Nymphomaniac nu este un film cu sex. Este despre sex. Celor care vor să vadă conținut sexual le recomand să nu piardă timpul cu această peliculă. Internetul este plin de conținut pentru gusturile și nevoile lor.

Lars von Trier (Melancholia) a reușit să facă o adevărată operă de artă, din punctul meu de vedere, din acest film. Nu știu dacă numele mari de pe afișul publicitar au reușit să atragă public în plus față de cel care oricum venea să vadă o nouă operă a marelui regizor și scenarist care este von Trier. Însă jocul scenic al unor nume cu rezonanță în cinematografia mondială, precum Uma Thurman (Kill Bill), Christian Slater (Interview with a Vampire) și Shia LaBeouf (Transformers, Lawless) poate face diferența între un film bun și unul excelent.

Fără prea mare preludiu, Nymphomaniac intră direct în povestirile nimfomanei Joe (nu știu dacă asta o fi nume de nimfomană sau pe ce criteriu l-a ales) care e interpretată de Charlotte Gainsbourg, care a mai colaborat cu von Trier și în Melancholia și în Antichrist. Dacă vă grăbiți să presupuneți că povestirea va fi una plictisitoare, vă înșelați la fel de mult ca cei care au considerat că acesta va fi un film cu sex. Nu lipsesc respectivele scene, însă nu despre asta e vorba.

Nympomaniac îmbină povestirile despre sex și despre viața lui Joe (sună bărbătesc, dar nu e vina mea) cu referiri foarte interesante la noțiuni din domenii variate precum pescuitul , botanica și chiar muzica, făcând deseori paralele între sex și acestea. E ca și cum te-ai uita la TeleEnciclopedia, doar că ai avea și puțină acțiune, ceva mai multe informații decât înveți la anatomie, iar domeniile se schimbă precum în Cloud Atlas. Doar că aici tranziția este una logică și plăcută, făcută să sedimenteze informațiile din film și să transforme filmul dintr-unul doar despre sex în ceva interesant.

Orice descriere aș face nu ar fi suficient de expresivă, așa că mă voi opri aici. Nu înainte să vă spun că cei de la Rammstein au realizat coloana sonoră (cel puțin intro și outro) pentru acest film.

Așa că, vă invit să-l vedeți și voi, începând de vineri, în cinematografe. Meritul pentru ocazia de a vedea Nymphomaniac în România aparține Independența Film.

Vizionare plăcută!

Inițial am crezut că va fi încă un film plictisitor,cu și despre negri. Dar am auzit că lui Emil i-a plăcut, apoi am văzut și o reclamă pe ProTv (când treceam întâmplător pe lângă un televizor pornit), așa că am decis să văd ce-a făcut negrul respectiv în cei „12 ani de sclavie”(12 years a slave).

L-am văzut. Și mi-a plăcut. Nu sunt eu foarte empatic de felul meu, însă acest film chiar are o poveste tristă. Pe scurt, un negru liber este răpit și vândut ca sclav pe vremurile când Statele Unite erau împărțite în Nord și Sud. Apoi, timp de două ore publicul retrăiește momentele prin care a trecut Solomon (respectivul negru).

E adevărat că unele scene au un nivel de cruzime ridicat însă consider că această reprezentare prezintă doar o mică parte din violențele care aveau parte în realitate și că doar prin aceste imagini publicul poate conștientiza prin ce au trecut oamenii (indiferent de culoarea pielii) în acele vremuri.

Să trăiești 12 ani de sclavie trebuie să fie îngrozitor. Mai ales când nu erai pregătit pentru asta. Imaginați-vă cum ar fi, de mâine să nu mai aveți libertatea (și nu mă refer la ziarul acela cu titluri de doi lei pe care nu-l cumpără nimeni). De mâine să nu mai puteți intra pe net să-mi citiți mie articolele. Cum ar fi?

Revenind la film, “12 ani de sclavie” se zvonește a fi unul din favoritele pentru Oscar în 2014. Chiwetel Ejiofor (American Gangster) îl interpretează pe Solomon atât de bine încât există momente în care filmul (bazat pe o poveste reală) tinde să pară un documentar filmat în acea perioadă.  12 ani de sclavie transpuși în 2 ore de cinematografie de calitate.

Filmul rulează deja în cinematografe de ceva vreme, așa că vă invit să-l vedeți.

Vizionare plăcută!

Vă mai aduceți aminte pelicula Hangover? Filmul acela care a făcut senzație în urmă cu câțiva ani? Last Vegas (Burlaci întârziați) e mai bun.

Se pare că americanii au o slăbiciune pentru filmele cu beții și petreceri de burlaci. Așa că au mai făcut un film tot în aceeași sferă, a distracțiilor înainte de nuntă. Doar că acum au o distribuție ce include 4 actori de Oscar. Și un regizor care denotă mai multă maturitate în gândire.

Last Vegas este un film care evidențiază că valorile adevărate, cum ar fi prietenia și dragostea nu se pierd în timp. După 58 ani, cei patru prieteni vechi: Billy (Michael Douglas), Paddy (Robert de Niro), Archie (Morgan Freeman), Sam (Kevin Kline) se reunesc pentru o petrece a burlacilor. Și chiar la vârsta lor înaintată au parte de surprize cu ocazia acestui eveniment, cunoașterea Dianei (Mary Steenburgen) fiind una in ele.

E interesant că cineva s-a gândit să facă o abordare a ideii de distracție în Las Vegas și din punctul de vedere al pensionarilor.  La urma urmei ei știau să se simtă bine fără a se face de râs precum tinerii din ziua de azi (21 & Over, American Pie). Nu trebuie să faci abuz de nu știu ce substanțe interzise pentru a te putea distra. Poți face asta și într-un mod matur și responsabil.

Chiar dacă Last Vegas e încadrat ca fiind o comedie, reușind să-ți mențină un zâmbet permanent pe buze pe durata celor 105 minute, substratul filmului este unul profund care te face să te gândești dacă tu vei avea astfel de prieteni când vei ajunge la o vârstă de senior.

MediaPro Distribution a jucat rol de moș Crăciun și a adus în România acest film. Last Vegas va putea fi vizionat începând de vineri, 20 decembrie în cinematografele din toată țara și nu trebuie ratat.

Vizionare plăcută!

În premieră pe acest blog, (nu și în exclusivitate, că nu-i blogu’ lu’ domnu’ Dan) o să vă prezint un film indian: Povestea Tigrului. Nu, are legătură cu tigrul din Life of Pi, așa că puteți merge liniștiți să-l vedeți.

Nu sunt fan filme indiene însă cu această producție, Bollywood-ul se apropie foarte mult de block-busterele americane. Nu că ar fi ele o referință în domeniu însă momentan cam domină piața așa că ne putem raporta la ele. Bineînțeles că avem faze tipic indiene gen musical, în care actorii încep să cânte, însă sunt numai 3 la număr (dacă nu mă înșeală memoria) și sunt chiar acceptabile, mai ales că genul muzical cântat încearcă să copieze un tip de muzică dintr-una din țările în care se petrece acțiunea.

Ca în majoritatea filmelor indiene, îl găsim în rolul principal, cel al Tigrului, pe Salman Khan, actor consacrat cu peste 90 de pelicule la activ. Un actor devenit celebru tocmai pentru calitățile sale artistice. De această dată este secondat de frumoasa Katrina Kaif, care joacă rolul agentei care-l ispitește pe Tigru.

Filmul îmbină scene de comedie cu episoade de suspans și dragoste, toate amestecate într-o mare de acțiune de tip Hollywoodian în care nu se face economie la gloanțe. Tigrul e un fel de James Bont al Indiei, ca să știți la ce vă așteptați. Coloana sonoră este una foarte dinamică, demnă de un film cu o durată de aproximativ două ore. Te ține treaz și cu sufletul la gură.

E drept că unele scene sunt accentuate mai mult decât este necesar, dându-ți senzația că ai suficient timp la dispoziție să-ți iei o pungă de popcorn până se termină, sau că în india nu se aplică legile fizicii, ele sunt destul de rare, pputând fi trecute cu vederea. Eu le-am trecut și mi-a plăcut filmul. Nu însemană că am evenit fan al filmelor indiene, dar cum zicea Calvin Candie în Django Unchained: “you had my curiosity, now you have my attention”.

Povestea Tigrului (Ek Tha Tiger) debutează în cinematografele românești de vineri 6 decembrie și este adus de BML Movie Entertainment, nu de moș Nicolae. Vă invit să-l vedeți, n-o să vă plictisiți.

Știți senzația aia când de abia aștepți să vezi un film, din varii motive? Fie că actorul tău preferat joacă în el, fie pentru că a câștigat nu știu ce premiu, fie ă e hipermediazit, etc? Așa eram eu cu Homefront, cel mai recent film care-l are în rolul principal pe Jason Statham (cărăușu’ din Transporter).

Am văzut toate filmele cu el și încă de când am zărit trailerul pentru Homefront, am zis că așa ceva nu se ratează. După două filme bune (nu foarte bune, doar bune), Redemption și Parker, nu putea urma ceva slab. Omul e într-o formă de zile mari și trebuie urmărit.

În Homefront (Orașul fără legi), Jason îmbracă rolul unui polițist care se retrage din serviciu pentru a avea grijă de fetița sa. Chiar dacă filmul este predominant despre familia agentului Phil Broker, acțiune și suspansul nu lipsesc. Nu-mi amintesc să-l fi văzut pe Jason Statham în rolul de tată protector însă se descurcă de minune.

James Franco apare de câteva ori în Homefront conturând rolul lui Gator Bodine, principalul personaj negativ din peliculă. Prezența sa reușește să dinamizeze filmul care îl lipsa sa ar fi fost doar un film de familie. Dar Jason Statham arată că la talia sa de actor mare poate îmbina perfect rolul de tată grijuliu cu cel de agent pregătit de guvernul SUA să ucidă.

Cu un scenariu de Sylvester Stallone, Homefront este exact genul de film de care Hollywoodul duce lipsă în ultima perioadă: imprevizibile, pline de întorsături de situație. Nu e genul de film în care se consumă muniție cât pentru a invada o țară mică însă nici nu se face economie. La urma urmei vorbim despre un film de acțiune.

În caz că v-am făcut curioși, vă invit să vedeți trailerul pentru a vă face o idee mai bună despre film. Aveți timp să vă gândiți, pelicula urmând să aibă premiera vineri 6 decembrie.

Vizionare plăcută!