Category: Cinefil

Hangover 3 rulează de astăzi în cinematografe.  Mult așteptată,  după primele două părți care au făcut furori în cinematografe la vremea lor, această continuare nu se ridică la nivelul așteptărilor setate de “haita de lupi”.

Marea Mahmureală 3 ne aduce un Alan parcă desprins din filmele cu proști. Ba nu, cu foarte proști. Poate nu-mi amintesc eu bine primele două părți, dar aici chiar și-au bătut joc de săracul om. L-au făcut unul din acele personaje cu IQ negativ. Fapt care nu e chiar rău, având în vederă că Hangover se vrea a fi o comedie. Deci personajele cu inteligență limitată se pretează pentru acest gen, ca să râdă oamenii de ele.

Hangover 3 ne prezintă peripețiile prin care trec cei patru “muschetari ai mahmurelii” când vor să-l ducă pe Alan la tratament pentru afecțiunile sale mentale. Doug este răpit iar gașca trebuie să-l găsească pe Chow pentru a-l elibera. Acțiunea revine pe meleagurile Americane, mai exact în Las Vegas, unde a început toată “mahmureala inițială”.

Hangover 3 ne anunță încă din poster că va fi ultima parte din acestă mini-serie, însă acțiunea lasă suficient de mult loc pentru o continuare, în cazul în care cineva acolo sus se răzgândește. Sau, mă rog, devine din nou mahmur.

Și că tot veni vorba de mahmureală, am impresia că regizorul și scenaristul Todd Phillips a fost beat când a făcut acest film. Poate încă nu-și revenise după mega petrecerea din Project X. De ce spun asta? Pentru că doar la sfârșitul filmului dă semne că s-ar fi trezit și ar fi puțin mahmur. A făcut un film cu prea multă acțiune și prea puțină mahmureală. E un fel mica mahmureală.

Încă un aspect pe care vreau să-l menționez ar fi o glumă care mi s-a părut de-a dreptul exagerată. Bine, există multe clișee, însă acesta le întrece pe toate. Mă refer aici la partea în care se face gluma aceea cu evrei, referitoare la Stu. Mi s-a părut că acea glumă a fost băgată acolo doar așa, de umplutură, că nu mai râdea nimeni la film.

Mă rog, o să vă creați voi o impresie proprie, mulțumită MediaPro Distribution care ne-a adus acest film care rulează de azi, 31 mai, în cinematografele din toată țara.

Vizionare plăcută!

Iar m-am dat cu altele și am uitat să anunț un film. Și chiar unul bun. E vorba de Hannah Arendt, care rulează în cinematografe de vineri, 24 mai.

Deși filmul o are în centrul atenției pe Hannah Arendt (Barbara Sukowa),  (o gânditoare care a marcat istoria, numărându-se printre cele mai impunătoare personalități ale secolului XX)  acesta se concentrează numai pe un episod din viața acesteia, mai exact perioada procesului din Ierusalim la care aceasta participă. Un proces în care este judecat Adolf Eichman, un comandant nazist, responsabil cu deportările evreilor în lagăre. Hannah participă la proces și ajunge să-i apărarea nazistului, chiar dacă ea era de origine evreiască.

Hannah Arendt este portretul geniului care a reușit să cutremure lumea cu descoperirea sa despre “banalitatea răului”. Filmul evidențiază foarte bine contrastul dintre un personaj care gândea profund (Hannah) și un personaj care a fost incapabil să gândească (Eichman).

Filmul se concentrează mai mult pe trăirile personajelor și mai puțin pe o acțiune propriu-zisă. Însă aceste trăiri sunt transmise publicului care este transpus în acea eră, în pielea evreilor care de abia scăpaseră de teroarea nazismului.

Chiar dacă nu sunt eu un foarte mare fan al filmelor istorice, acesta mi-a plăcut. Și nu pentru că este reluată povestea asupririi evreilor, poveste care cel puțin o dată pe an primește o ecranizare, ci pentru că filmul este mai mult unul psihologic și oarecum împăciuitor, din punctul meu de vedere. Hannah realizează că nu toți naziștii erau vinovați direct, ei respectând pur și simplu ordinele primite de la superiori, neavând posibilitatea să gândească sau să comenteze acele ordine.

Hannah Arendt rulează în câteva cineatografe din București (Cinema City, Union, Elvira Popescu și NCRR) și în Cityplex din Constanța, fiind distribuit de Asociația culturală Macondo. Vă invit să-l vedeți, întrucât este un film bun, care a obținut 4 premii și 9 nominalizări.

Vizionare plăcută!

The Great Gatsby – Marele Gatsby. Înainte de film, chiar mă întrebam de ce i-au zis “marele”. Ce e așa măreț la el? Să fie petrecerile grandioase pe care le dădea? Să fie datorită luxului și opulenței?

Așa că am mers să văd filmul. Oamenii de la Media Pro Distribution s-au gândit să-l aducă și în cinematografele noastre, începând cu data de 18 mai. Și i-au făcut o lansare demnă de renumele lui Gatsby, chiar lângă mine, la mall Băneasa, la Grand Cinema Digiplex.

Dar să revenim la film. Era să uit… e 3D. Ca să simtă spectatorul că e și el invitat acolo la marile petreceri date de Jay Gatsby în anii ’20. Și chiar se simte. E destul de frustrant că ești la petrecerea aceea și nu poți să întinzi mâna să ciocnești un pahar de șampanie cu toate persoanele importante care veniseră la acea petrecere.  Să poți să mergi prin imena lui casă și să-i vizitezi grădina.

Dar nu. Gatsby nu e mare pentru petrecerile sale. Mult mai important decât fastuoasele petreceri este motivul pentru care le dădea. Uimitoarea poveste de dragoste care stătea în spatele luxului și în spatele măreției lui Gatsby. Pentru că el devenise cine era pentru o domnișoară.

E o poveste de dragoste pură, cum rareori mai întâlnești în zilele noastre. Și cum și la acea vreme, întrun oraș precum New York, era destul de rară. Dar ea a existat și a dat naștere romanului care a dus la această ecranizare. A doua ecranizare, prima fiind în 1973.

Nu o să compar cele două filme,  mai ales că pe primul nu l-am văzut în totalitate pentru că mi s-a părut prea siropos. Fiind mai vechi, efectele erau mai puține, povestea se simțea mai intens.

Noul The Great Gatsby mi se pare un film foarte bun, cu efecte 3D foarte reușite și cu o poveste senzațională. Care merită văzut în cinematografe.

Leonardo di Caprio are un rol complex, de personaj controversat, rol pentru care a filmat în paralel cu cel din Django Unchained. Pentu mine, cel mai bun rol al său rămâne în continuare cel din Catch me if you can.

Tobey Maguire, pe de altă parte, care joacă rolul lui Nick, vecinul lui Gatsby, mi s-a părut destul șters, departe de performațele sale actoricești din SpiderMan. Poate nu-mi aduc eu bine aminte însă în filmul vechi, rolul lui Nick era mai bine evidențiat ca aici. În schimb, narațiunea o face bine.  A nu se compara cu Morgan Freeman. Acesta e un film care are acțiune, dacă era narat de Freeman,  nimănui nu-i mai păsa de ce se întâmplă, asculta doar povestea.

Mă lungesc prea mult, vă las pe voi să vă faceți o idee din trailer, să mergeți să-l vedeți și să reveniți cu impresii.

Vizionare plăcută!

Săptămâna aceasta e timpul să râdem la comedia  The Big Wedding – Nuntă cu peripeții.

Nici nu se putea să fie fără peripeții dacă îi are în roluri principale pe Robert de Niro (Don) și pe Robin Williams (părintele Moinighan). Pe de Niro l-am mai văzut în roluri de familie și în filmele din seria Fockers,  unde ne-a amuzat teribil.

Dar să revenim la nunta noastră, sau, mă rog, a lui Alejandro (Ben Barnes – Chronicles of Narnia) cu Missy (Amanda Seyfried – Mamma Mia!), că despre asta este vorba în The Big Wedding.  Când cei doi se hotărăsc să se căsătorească,  familia se reunește și părinții lui Alejandro, Don și Ellie (Diane Keaton), divorțați fiind, trebuie să joace rolul unei familii fericite. Tot din marea familie mai fac parte și Lyla (Katherine Heigl – One for the money), Jared (Topher Grace – That 70’s show) și Bebe (Susan Sarandon – Cloud Atlas Thelma & Louise)

Predomină umorul de situație, fiind foarte greu să pui la cale o nuntă în care toată lumea ascunde ceva. Apoi se completează cu personaje haioase care fac tot felul de prostii, puține diferențe culturale și gata, avem rețeta unei comedii de succes. Una care vă va schimba dispoziția indiferent de ce s-a întâmplat înainte să veniți la film.

The Big Wedding e un film care merită văzut cu prietenii, pentru că nu e frumos să râzi singur și cu siguranța e mult mai spectaculos să auzi toată sala de cinema râzând. #numazic

Așa că, nu mai stați pe gânduri, adunați-vă prietenii și faceți rapid o rezervare la The Big Wedding, pentru că merită. (nu zic pentru că meritați că nu e reclamă la Loreal). Filmul rulează deja în cinematografe de vineri, 10 mai, fiind distribuit de MediaPro Distribution, însă n-am avut eu timp să vă spun de el, fiind ocupat cu nunta.

Vizionare plăcută!

Trance – Capcana minții – Do you want to remember or do you want to forget?

Filmul, care îi are în rolurile principale pe James McAvoy (Simon), Rosario Dawson (Elisabeth) și Vincent Cassel (Franck), este o peliculă psihologică, de manipulare a minții. Mie mi-a adus aminte de Inception (în câteva faze) și de Shutter Island.

Simon, un conducător de licitații, este lovit în cap în timpul furtului unui tablou foarte scump, de Francisco Goya (pentru cunoscători) și nu-și mai amintește unde a ascuns capodopera. După câteva sesiuni de tortură, Franck hotărăște să apeleze la un hipnoterapeut (Elisabeth) pentru a afla unde este opera de artă dispărută. Hipnoza reușește să scoată la suprafață anumite amintiri care fuseseră bine ascunse, dând o notă de neașteptat acțiunii.

Personajele sunt bine conturate, Simon fiind pacientul perfect, foarte obedient și dornic să colaboreze pentru aflarea misterului, colaborare care se termină în momentul în care află anumite lucruri din trecutul său care mai bine rămâneau ascunse. Elisabeth are un rol complex reușind să fie în același timp și hipnoterapeut dar și patener pentru hoții de artă. Franck este exact șeful de bandă suficient de credul încât să piardă controlul găștii.

Trance reușește să aducă pe același platou actori cu un oarecare CV în lumea cinematografică însă este un film destul de greu. Pe mine, la un momentdat m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva este unul din acele filme în care brusc totul se termină și a fost doar un vis. Ceva gen ultimul Twilight. Ceva gen și când s-a trezit era dimineață. Ca-n Total Recall. Dar cu mai puțin S.F. că strică.

Eu nu am fost foarte încântat de film, așteptându-mă la complet altceva după ce am văzut de mai multe ori trailerul. Având în vedere prezența lui Vincesnt Cassel și storyline-ul am crezut că Trance va fi un fel de Ocean’s Eleven (sau ce număr ar urma). Lucru care mi-ar fi plăcut mai mult, datorită creativității prezente în seria cu pricina..

În schimb, Angela a apreciat filmul, reușind chiar performanța de a scrie înaintea mea. Motiv pentru care merită un link.

Dacă vreți să vedeți filmul îl găsiți în cinematografe începând de vineri,  10 mai, mulțumită Odeon.

Viizonare plăcută!