“No” – Un film politic foarte necesar!

Viaţa prin şi între referendumuri

Puţini ştie (după atâta amar de vreme), şi mai puţini cunoaşte (din cultura istorico-politică). În 1974, printre blocurile unde ne jucam, şi pe la şcoli şi cluburi sportive, au început să apară copii chilieni (îi ţin bine minte pe fraţii şi surorile Soleida, Tatiana, Alfons şi Cristian, din Militari, sau pe Renaldo de la greco-romane, care în 1974 vorbea deja curent româneşte). Făceau parte din familiile de refugiaţi politici cu vederi de stânga, în urma loviturii de stat militare prin care Augusto Pinochet îl doborâse de la putere (şi din viaţă) pe liderul socialist Salvador Allende. Mai vedeam adolescenţi cu breton ca pana corbului şi pe la interminabilele cozi – începutul revelaţiei…! În scurt timp, lămurindu-se cu ce se mânca socetatea socialistî multilatiral dizvoltatî, toţi şi-au luat catrafusele şi s-au dus cât au văzut cu ochii – adică până-n R.D.G., dacă nu mă-nşel…

Pinochet nu şi-a luat nici o catrafusă, şi a stăpânit dictatorial Chile vreme de două mandate a câte opt ani. În 1988, apropiindu-se scadenţa, şi de vreme ce atârna în balanţă recunoaşterea internaţională a regimului chilian, a iniţiat un referendum, ca să i se mai acorde şi un al treilea mandat, de încă opt ani. Acelaşi context internaţional a făcut ca mimarea pinochetiană a democraţiei să dea posibilitatea unei propagande de opoziţie – şi, Întrucât celei mai mari părţi a populaţiei, plus oamenilor de cultură, artă şi media, li se acrise, a luat naştere “mişcarea NO!”, care milita împotriva perpetuării regimului tiranic.
Era tocmai perioada de început a celui de-”Al Treilea Val” (apud Alvin Toffler), epoca informaţiilor – inclusiv prin generalizarea impactului televiziunii – aşa că rolul decisiv l-a jucat confruntarea pe micile ecrane între campaniile “Si!” şi “No!”. Acesta este subiectul fimului lui Pablo Larraín, realizat anul trecut.

Cel puţin din punctul de vedere al chilienilor, precum şi la un nivel general, este un film istoric. Dincolo de aspectul punctual, însă, reuşeşte să transmită enorm despre fenomenul mediatic în context politic. Scenariul lui Pedro Peirano (după piesa omonimă de Antonia Skérmeta) urmăreşte sobru şi liniar (cam prea liniar, în mare parte) evoluţia echipei “No”, condusă de René Saavedra – Gael Garcia Bernal, cunoscut din “Amores Perros” (2000 – Alejandro Gonzáles Iñárritu), “Babel” (2006 – tot Iñárritu), sau “Blidness” (2008 – Fernando Meirelles) – un tânăr specialist în publicitate, revenit în ţară cu acest prilej – propunând şi un tandem debalansat (nu spun “dezechilibrat”, întrucât concepţia subiectului justifică proporţionalitatea) cu echipa guvernamentală “Si!”, prezentă în câteva secvenţe alternative. În mod deliberat şi semnificativ, formula se rezumă strict la rolul propagandei televizate – ceea ce o face cu atât mai relevantă din perspectiva zilelor noastre.

Regia lui Pablo Larraín valorifică sobru şi aproape eficient intenţiile scenariului, oferind o viziune restrânsă la micul univers al realizării clipurilor (plus elemente din viaţa personală a protagonistului – şi a altor câteva personaje apropiate lui), în tandem (foarte echilibrat, de astă dată) cu lumea propriu-zisă a materialelor de televiziune – aproape un personaj în sine, omniprezent. Din acest motiv, imaginea (Sergio Armstrong) este granulată, uşor neclară, colorată în tonuri saturate, filtrată pe alocuri, spre a se apropia cât mai mult de tonul ecranului TV şi a realiza sinteza cu pandantul ei televizat. În afara acestui domeniu strict de specialitate, mizanscenele (scene de lucru cu echipa, de consultare cu staff-urile, de familie), sunt realizate economic – şi, în plus, filmate cu mişcări aparent dezordonate ale camerei, sărind de la un personaj la altul după cum intervin în discuţie, reproducând (la fel ca în “Moartea domnului Lăzărescu” – 2005, Cristi Puiu) modalitatea de filmare a reportajelor live. Respectiva concepţie artistică, extrem de uniformă şi egală cu sine însăşi, duce din nefericire şi la o anume ariditate, cu riscul ca unele detalii importante ale acţiunii să scape atenţiei – cel puţin, la nivelul publicului de masă; nu încape nici o îndoială că filmul se adresează celor cu adevărat preocupaţi atât de realitatea istorică a perioadei, cât şi de substratul tematic al relaţiei dintre politică şi mass-media.

Ceea ce ne duce la deschiderea spre propria noastră contemporaneitate.
Sub acest aspect, nu încape nici o îndoială că “No” pică într-un moment cum nu se poate mai oportun…

La un prim nivel, observând acţiunile şi reacţiunile celor două echipe de realizatori, e inevitabil să ne amintim zilele de exact acum un an, când ne luptam să scăpăm de propriul nostru dictakior, iar aparatului lui de propagandă se scremea din răsputeri să-l menţină în foncţie. Evident, lupta băSSescoioşilor a ratat di granda – Naşu’ lor a fost demis legal, constituţional şi legitim, cu un vot majoritar de 87% (spre deosebire de Pinochet, înălturat doar cu 54%). Din păcate, întrucât democraţia e doar o cioacă parfumată în concepţiile Uniunii Sovietice Europene, s-a dat poruncă de la Bruxelles să se calce în picioare votul popular, iar funestul personaj a fost reinstalat în funcţie (nelegitim, ilegal şi neconstituţional), sub pretextul unor chichiţe tehniciste cusute cu floci incandescenţi.

Pe de altă parte, chiar anul ăsta se mai punea la cale un referendum, vis-à-vis de revizuirea constituţiei. Cum nici anti-băSSexualii nu-s cu mult mai breji (vezi penibila farsă a “coabitării”), proiectul era o varză totală, iar guvernakiorul nu pierduse nici el ocazia să contracareze cu o mascaradă de referendum manum propria – sub pretextul banditesc-cretinoid: “Eu îi urmăresc…!” Până la urmă, Currr-tea Prostituţională a avut grijă să facă praf din proiectul iniţial (şi, implicit, şi din cel secundar), aşa că totul a rămas în coadă de peşte.
De asemenea, noaptea anunţării rezultatelor din Chile, spre finalul filmului, mai aminteşte de alte două momente semnificative ale istoriei noastre: alegerile din 1946, cu simpla inversare a cifrelor (în Chile, rămasă doar la nivel de intenţie), şi prezidenţialele din 2009, când frauda masivă orchestrată peste hotare, în frunte cu notoriul Caconski şi a sa “mahala ineptă” (cea proprie şi propriu-zisă, nu cea ejaculată oral) a răsturnat rezultatele tot peste noapte.
Pentru a conchide: observatorii români pot deprinde oarece lecţii utile din filmul lui Pablo Larraín, cel puţin la nivel imediat – iar, printr-o amplificare a perspectivei, nu putem să nu remarcăm că, în 1988, politica internaţională încă mai tolera democraţia – lucru firesc: se eliminau regimuri desuete, se netezea calea spre globalizare. Acum, că au pus mâna şi pe pâine şi pe cuţit, referendumurile şi scrutinurile populare de orice natură, au devenit şi ele un fenomen depăşit, de domeniul trecutului. Şi nici propaganda nu mai e ce-a fost odată. Zică media orişice, tot mai bine e-n U.E.!

Sau, ca să parafrazăm:
Pinochet a căzut, Pinochet a fost arestat, Pinochet a murit – dar băSSexu se simte mult mai bine!

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
3 iulie, 2012, 15:25-16:28
Bucureşti, România