Andrei Ciobanu

Martie. Undeva spre sfârșit. Soarele își făcuse simțită prezența în ultima perioadă, însă de două zile parcă iarna își ascuțea din nou colții.

Și mă trezește curieru’ FAN că iar e la poartă. Niciodată nu anunță dinainte că vine. Mă dau jos din pijamale, mă duc, iau pachetul, și când desfac primul strat de hârtie rămân șocat. Un pachet superb, încă rămas intact după transportul prin gropile bucureștene, inscripționat scurt: “vacanța perfectă”. Mă gândeam că iar mi-au adus aștia drogurile vecinilor. Dar apoi m-am gândit că e prea dimineață și totuși curierul avea numele meu. Așa că l-am desfăcut.

Înăuntru misterul se amplifică. Una bucată costum de baie din două piese, ca cel din poza alăturată. Îl ridic să mă uit la el și pică un bilet: Ghici unde plecăm mâine?! . Îl întorc pe verso și era trecut un număr de telefon. Sun la numărul respectiv și o voce sexy îmi răspunde:

–          Ți-am captat atenția?

Nu mă așteptam la un răspuns așa direct, dar mi-am amintit de replica din Django Unchained:

–          Ai avut curiozitatea mea, acum ai atenția mea.

–          Foarte poetic. Păstrează-te pentru plimbare.

–          Plimbare? Mergem la Germanos? Nu văd legătura cu micul cadou.

–          Văd că încă ai acel simț al umorului de care m-am îndrăgostit. Am rezervat bilete pentru Hawaii. Mâine la 9. Costumul tău de baie e la mine. Al meu e acum la tine. Nu ar fi frumos să mă lași să plec dezbrăcată, nu crezi?

–          Stai puțin. De care te-ai îndrăgostit? Ne cunoaștem? Ești sigură că nu e o greșeală?

–          Eu nu greșesc.  Ne-am cunoscut acum fix un an. În martie 2012. Ne-am întâlnit accidental,  la facultate. Am stat la cafea și apoi nu am mai vorbit pentru că eu am plecat în state.

–          Da, acum îmi amintesc. Xela, nu? N-am crezut că te voi revedea vreodată. Cum m-ai găsit?

–          E, n-a fost greu. Atunci mi-ai spus numele. Am căutat pe Google și chiar dacă pe Facebook ești ascuns, am aflat că ești mare blogger. Am făcut mici cercetări și am aflat tot. Te deranjează?

–          Nu, nicidecum. Mă surprinde. În general eu sunt stalkerul. Și chiar nu mă așteptam la așa ceva.

–    Mă bucur. Asta a fost intenția. N-avea niciun farmec dacă știai.

–          Nu ne putem întâlni să discutăm detaliile față în față?

–          Nu. Ne vom vedea mâine la 8 la aeroport. Detalii îți pot da acum. O să fie o săptămână de vis, în Hawaii, pe plaja Waikiki. Soare mult, cocktailuri, plimbări, timp doar pentru noi, să recuperăm tot ce-am pierdut în acest an.

–          Dar e de abia martie, nu e frig și acolo?

–          Nu, am verificat. Erau 25*C ieri. Acolo e cald și în martie. Nu-mi spune că te-ai speriat.

–          În niciun caz. Sunt doar în stare de șoc. Cum de îți permiți tu să mă inviți pe mine într-o astfel de vacanță? Finaniar, mă refer.

–          Lucrezi la ANAF sau ce? Parcă erai blogger…

–          Tocmai, sunt blogger, știu că o astfel de vacanță e scumpă.

–          Nu contează cât costă, am eu banii, e cadou. Un cadou de întoarcere acasă.

–          Bine, dar eu nu ți-am luat nimic…

–          Cadoul pe care mi-l oferi e simpla ta prezență. Așa că lasă surprinderea și apucă-te să faci bagaje. Că poate mă răzgândesc…

–          Fără răzgândiri sau alte glume. Apropo de glume, poți să-mi trimiți pe mail biletul de avion, să văd că nu e o farsă?

–          Sigur. Ne vedem mâine.

Și a închis. De tot. Am încercat s-o sun din nou, dar în zadar. Abonatul nu putea fi contactat și pace. Mailul a venit la câteva minute. Motiv pentru care am dat curs invitației sale.

A fost o săptămână de vis, în care doar de visat n-am avut timp. Am învățat să fac surfing, ne-am plimbat pe vulcani, am făcut plajă. Când ne-am întors mi-a spus însă că lucrurile între noi vor lua o pauză.

Până la anu’ în martie.

Articol scris pentru Spring Super Blog 2013, martie 2013.

În zilele noastre arta a devenit sinonimă cu luxul. Lucru care nu poate fi mai departe de adevăr.

Luxul, se referă la o calitate superioară și la rafinament, dar și la un nivel de viață excesiv de costisitor (conform D.E.X  2013). Arta reprezintă măiestrie.

S-a ajuns la această confuzie din cauza prețurilor exorbitante care se plătesc pe obiectele de artă. De exemplu, în urmă cu o lună s-a vândut tabloul “Etoille Bleue”, de Miro, cu 37 milioane de dolari. Un singur tablou, cu această sumă care ți-ar permite să hrănești o țară.

Diferența dintre o astfel de pictură și un tablou pe care l-aș picta eu mâine, dacă mă șterg pe un șervețel după ce am mâncat hotdogi la IKEA, poate nu e chiar așa de mare ca și aspect. Însă diferența este dată de numele marelui artist și de faptul că respectiva operă nu va fi la fel de bine reprodusă de 50 pictori. E relativ, dar cam așa e. În mare parte cumperi brandul.

Însă, tot la capitolul artă intră și teatrul.  Mă rog, sunt șapte arte. Filmele din zilele noastre, cu mici excepții, nu mai pot fi numite opere de artă. Teatrul însă are alt nivel. La teatru emoția este mult mai intensă și este transmisă mai rapid. Mie, dintre toate artele, cinematografia (teatrul) îmi place cel mai mult.

Uitându-ne la trecut observăm că există un trend descendent în ceea ce privește creativitatea și creațiile artistice. De aceea, operele de artă contemporane sunt destul de rare și nu se ridică la prețul celor clasice, peste care timpul și-a pus amprenta.

Produsele de artă se vând doar în magazinele de lux, fapt care nu face decât să întărească acea confuzie de care aminteam la începutul articolului. Asocierea aceasta este eronată,  unii reușind să facă artă și în domenii care n-au nicio legătură cu luxul și cu produse elementare, cum ar fi alimente. Nu este un lux să cumperi legume, însă poate deveni o artă modul în care le ornezi.

Elengantine este site-ul responsabil pentru acest articol care ne pune să ne gândim dacă luxul este o artă sau arta este un lux, în cadrul Spring SuperBlog 2013.

Cea de-a opta etapă din Spring SuperBlog 2013 constă într-o singură întrebare. Scurt și la obiect. „Cum ai descrie o femeie cu farmec”.

Însă doar întrebarea e scurtă, subiectul fiind unul cât se poate de complex. Și n-are niciun farmec dacă dau un răspuns scurt, sub forma unui nume. Nici nu poți să reduci totul la o singură persoană.

Românce cu farmec sunt multe. Doar că fiecare apreciază acest farmec în felul lui. Cred că e una dintre cele mai subiective analize.

Să vedem… Din punctul meu de vedere, o femeie cu farmec este în primul rând independentă. Și nu în sensul că are o meserie liberală veche (unii zic că ar fi cea mai veche din lume). Nu, doar să nu vină toată ziua la mine:  “iubi, îmi cumperi poșeta asta, etc”.  Nu, se duce și-și cumpără ce vrea, fără să mă frece pe mine la cap cu chestii feminine. Avem și noi,bărbații, nevoie de liniște.

Alt aspect care denotă un farmec aparte este simțul umorului. Dacă o fată nu știe să râdă, sau chiar se supără când fac anumite glume, atunci nu e ok. Nu de alta, dar eu fac tot felul de glume, multe răutăcioase, dar nu sunt cu răutate, sunt doar în spirit de glumă. Farmec poate să fie considerat și un zâmbet inocent. Întotdeauna o femeie ar trebui să zâmbească.

Cam astea ar fi principalele “calități”. Plus feminism și naturalețe. Nu-mi plac fetele artificiale.

Nu vreau să intru în trăsături fizice de genul: o femeie are farmec dacă e înaltă. N-are nicio legătură aspectul fizic cu farmecul feminin. Și orice astfel de asociere ar da dovadă de superficialitate.  Nu că n-am avea cu toții o doză de superficial în noi. Dar nu trebuie generalizat.

La urma urmei, superficialitatea este subiectivă. Se bazează pe comparație.

Și, ca să-nchei articolul cu o notă mai masculină, o să închei cu un citat.

“O femeie poate să facă ce vrea ea. Important e să fie gustos”.